joi, 18 iunie 2020

La desfăcat de popuşoi

Era o toamna foarte rece. De fapt, se instalase deja  iarna, chiar pe la mijlocul toamnei. Sufla un vânt înţepător, care îţi biciuia cu furie obrazul.
Mă întorsesem în sat, înainte de vacanţă, pentru că o ştiam pe mama singură şi mai ştiam că are o parcelă întreagă de popuşoi de desfăcat, la C.A.P. A avut noroc, pentru că venise acasă şi fratele meu Ghiţă de la Constanţa. 
La intrare în sat, popuşoii stăteau stivuiţi ca o cetate neînvinsă şi am întrebat pe cineva, ai cui sunt.
-Sunt ai lui ţaţa Lenţa, a lui maică-ta. Ea tot umblă pe la Havârna, la primărie, nu ştiu cu ce treburi.
Am ajuns acasă şi mi-am luat haine de schimb, l-am luat şi pe fratele meu şi am pornit să înfruntăm ziua aceea cruntă de toamnă-iarnă. Cocenii îngheţaţi erau ca nişte săbii, iar ştiuleţii, pur şi simplu ne îngheţau mâinile, cu mănuşi, cu tot.
Fratele meu îmi trăgea cocenii şi mi-i arunca peste braţe. Simţeam că cineva mă tot scufundă într-un butoi cu apă rece ca gheţa, dar nu mă lăsam, pentru că mamei i-ar fi luat cel puţin două-trei săptămâni ca să termine cele partu căruţe de coceni, acoperiţi de zăpadă.
Lucram din răsputeri, chiar dacă eram un copil de clasa a X-a, eram conştientă că povara mamei a fost foarte mare în anul acela, când rămăsese văduvă şi nu mai avea nici un ajutor.
Lângă noi, era o femeie din Tătărăşeni care ne privea cu admiraţie şi spre seară, când noi am terminat de desfăcat porumbul, dar abia ne ţineam pe picioare, ne-a rugat să venim şi la ea, a doua zi, dar la o parcelă care se afla pe dealul de la Mileanca. A zis că ne dă câte 100 de lei pe zi. Eu am calculat faptul că dacă vine şi mama cu noi, am putea primi 300 de lei, şi aşa aş putea să îmi plătesc internatul pe aproape două luni de zile.
Era o afacere tentantă. Frigul, ca un duşman de temut, muşca şi mai tare din trupul zilei.
-Lasă, că ne descurcăm noi, mă linişteşte fratele meu, aşa cum am reuşit să terminăm aicea, o să reuşim să ne descurcăm şi mâine.
A doua zi, zăpada se cernea, liniştită şi soarele încerca să ne încurajeze, zâmbindu-ne din înaltul cerului sticlos, ca o apă îngheţată, apoi, se ascundea în nouri, lăsându-ne descumpăniţi în mijlocul câmpului.
Cu noi a mai vrut să meargă Nuţa lui Isăcel, pentru că avea şi ea nevoie de ceva bani, find singură şi făre de vreun ajutor. Singurul ajutor îi venea, din când în când de la fraţii ei, de prin ţară.
Mergeam greu, pentru că vântul sufla cu aşa putere, parcă hotărât să ne încurce planurile.
După o vreme, am ajuns pe tarla. 
Femeia aceea ne aştepta şi s-a bucurat aşa de tare, încât am uitat de durerea de mâini, de înţepăturile din buricele degetelor sau de picioartele îmbibate în noroiul acela mocirlos, pentru că zăpada îm trecuse de cizmele din gumă, care şi aşa erau sparte.
-Dumnezeu v-a adus, oameni buni. El să vă răsplătească bucuria pe care mi-aţi făcut-o, pentru că altfel m-ar fi prins toată iarna, de una singură, prin pustietatea dealurilor ăstora, că de la Tătărăşeni nu am mai găsit pe nimeni să se încumete a veni, pe o vreme ca asta, chiar dacă le-am pus banii în mână.
Ne-am aşezat pe un braţ de coceni pe care i-am scuturat de zăpadă şi ne-am acoperit braţele cu un ţol din cordele. La un moment dat, picioarele au început să mi se încălzească, dar cocenii pe care îi strângeam în braţele mele mici, se lipeau reci şi umezi ca o sugativă, de trupul meu, oferindu-mi o senzaţie stranie de durere ascuţită în oase.
Mă gândeam, lasă, că trece ea şi ziua asta, iar luni dimineaţă, în camera de la internat, o să mi se pară ca a fost o poveste, puţin mai ciudată din viaţa mea.
-Tu, ce înveţi, acolo, la Botoşani, întreba femeia, privindu-mă cu drag, cum lucrez fără să mă opresc o clipă.
-Pot devenii secretară sau activistă de partid, aşa au fost angajaţi cei care au terminat liceul ăsta, pe la primăriile din ţară.
-Bravo, să înveţi bine, pentru că vezi cât de rău e aicea la C.A.P., mă sfătuia femeia.
Zăpada nu mai contenea să cearnă, şi fratele meu ne tot arunca braţe şi alte braţe de coceni peste noi. Trupul îmi amorţise, buzele refuzau să se mai mişte, Nuţa lui moş Isăcel a început a bolborosi, da, oare femeia asta o vrea să ne omoare, de tot strigă la Ghiţă să ne arunce atâţia popuşoi. 
Am învăţat în clipele acelea că viaţa poate fi atât de dură încât să te trântească la pământ, dar atunci când tu crezi că nu mai poţi, ea îţi arată că mai poţi un pic.
Seara se lasa ca o întindere neagră de ape şi trebuia să aranjăm cocenii desfăcaţi, în glugi mari. Luam câte un braţ din grămezile acelea amestecate, îi aranjam aproape milimetric şi îi aşezam cât puteam de bine. Nuţa încă bolborosea de fiecare dată când aşeza câte un snop.
În sfârşit, am terminat. Pentru hărnicia noastră, femeia ne-a plătit dublu. Nuţa a primit şi ea 200 de lei, ceea ce era o sumă enormă, în timpurile acelea. 
Parcă ne trecuse frigul, dintrodată. 
Dealul întunecat mi se părea un loc desprins din poveste. 
Am strâns lucrurile şi le-am aşezat în traistă şi am pornit, cu toţii, pe şleaua Milencii, ascultând doar zgomotul paşilor noştri.
-Oare ce o fi când mori, pe lumea cealaltă? întreabă fratele meu Ghiţă, mai mult ca să spargă în ţăndări liniştea aceea bolnavă.
-Eu am auzit că suntem înconjuraţi de sufletele celor care au murit, dacă întinzi mâna, îi poţi atinge, şi nici nu îţi dai seama. Există ceva ce nu putem vedea cu ochii noştri, dar animalele pot vedea în mai multe dimensiuni, şi ele văd asta, am răspuns eu, încercând să arăt ce lucruri grozave am învăţat de pe la liceu, la Botoşani.
-Ce prostii tot spui acolo, Dorina, că mă faci să mă tem? bodogănea Nuţa, încă supărată de efortul neomenesc prin care am trecut în ziua aceea vitregită.
Când am ajuns acasă, ne-am scos hainele ude şi murdare, ne-am spălat, am adus apă pentru animale şi le-am hrănit, după care am căzut într-un somn prelung, asemănător cu plecare spre lumea de dincolo.
Dumnezeu a fost bun, şi ne-a supus la încă o încercare.
Luni eram, deja, la liceu. Timpul aici se scurgea altfel. Forfota colegilor, veselia lor, îmi ştergea gândurile sumbre.
Colegele mele sunt vesele, povestesc ce filme frumoase au văzut sâmbătă şi duminică, în meditator, iar eu îmi privesc mâinile mici şi îngruzite de la zăpadă, iar picioarele mă înţeapă, amintindu-mi că sunt un copil sărac şi numai munca mă va scoate din pustietate dealurilor pe care am umblat încă de când aveam vreo 6 sau 7 ani.
Anii au trecut, şi eu am ajuns în Tătărăşeni, pentru a merge pe la cimitir. O femeie trecea pe drum. Era încă în putere şi foarte frumoasă. Se apropie de mine şi de sora mea şi întreabă:
-Sunteţi fetele lui ţaţa Lenţa, de la câmp?
-Da, răspundem noi.
-Oare care dintre voi m-aţi ajutat la desfăcat, pe şleaua Milencii?
-Eu, răspund. Şi amintirea acelei zile dezlănţuite îmi provoacă furnicături la mâini şi la picioare.
-Da. Tare mult m-aţi ajutat atuncia. Hai, te rog, până la mine să îţi dau câteva pere, mă îndeamnă ea.
-Nu ştiu dacă am timp, pentru că o să vină autobuzul.
-Hai, că stau aproape! Pe unde lucrezi? Ştiu că maică-ta se mândrea că înveţi bine, mă iscodeşte ea.
-Sunt învăţătoare într.un sat de lângă Iaşi.
-Mama ta ar fi mândră să te vadă. Pentru voi s-a zbătut şi a muncit toată viaţa. Dumnezeu să o aibă în pază, că mult s-a mai chinuit pe pământ!
Îmi pâng o lacrimă în mine. Mâna mamei, aspră şi rece, mă alintă: lasă, o să fie bine...
Am cules o sacoşă de pere şi am mulţumit. 
Apoi, am alergat într-un suflet spre autobuz, de parcă m-ar fi fugărit trecutul, cu clipele lui reci şi încărcate de zăpadă.
Văzusem scena asta în amintirile mele. Absolul identică. M-am văzut, cu mult timp înainte, pe uliţa satului, aşteptând autobuzul, iar pe femeie cum mă cheamă acasă la ea, ca să îmi dăruiască acele pere şi să îmi mulţumească pentru ziua aceea pe care i-am sacrificat-o ei.
Din autobuz, privesc satul, care rămâne în urma noastră ca o umbră...



Niciun comentariu:

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...