Uneori

uneori aș vrea să nu mi se mai lege
cuvintele de trup să nu mai caut sensuri înălțate ci
doar să îmi sprijin fruntea de tocul ușilor pustii să îmi
treacă toate chipurile uitate peste pleoapa umedă
să nu uit că sunt copac singur cu rădăcinile din carne

alteori te simt atât de aproape ca pe o
răsuflare despletită încât aș crede
că mi-ai crescut peste noapte
dintr-un fluture cu umeri de hârtie și aripi de ninsoare
ce întunecă cerul simțirilor și mă întrebi de ce
am pornit la drum fără de umbră

dragul meu de nicăieri
încă mă cheamă robii să le adap
suferințele cu lovituri de bice
şi alerg printre stelele nopții
ai crede iar că sunt frumoasă dar
alunec alunec printre craterele minții tale
îți pătrund în coasta sufletului
când îmi deschizi pieptul
despicându-mi trezirile
te văd și te știu
un  munte de singurătate
la capătul de lumi