Despre Îngeri rătăciţi

Se împlinește exact un an de când am fost martora unei întâmplări destul de ciudate petrecute în viața mea.

De multe ori m-am întrebat dacă a fost aievea sau a fost doar o închipuire a mintii mele obosite.

Ieșisem de la o întâlnire de cenaclu a Academiei Păstorel, din Iaşi.

Era o zi frumoasă de primăvară şi am hotărât să urc singură dealul Copoului, doar pentru a mă regăsi şi a medita câteva ore în singurătatea gândurilor mele.

Admiram statuia Veronicăi Micle şi nu încetam să fac niște fotografii încercând să profit din plin de lumina aceea aproape nepământeană a amiezii.

Două femei, de vârste diferite, una să fi avut 40 de ani, iar cealaltă peste 70, se apropie de mine şi încep o discuție directă despre faptul că statuia lui Eminescu nu se află lângă cea a Veronicăi. 

Acuză amândouă lipsă de inițiativă a celor care conduc acum lucrurile legate de cultura Iaşului, făcând referiri și la cele două statui din bronz furate de pe soclu.

Prezenta lor îmi dă o stare de bine şi de straniu în același timp.

Vorbeau una în completarea celeilalte.Totuși, femeia mai în vârstă părea să dețină de fiecare dată controlul asupra dialogului.

Le privesc insistent și observ îmbrăcămintea lor retro. Era ceva care îmi amintea de o perioadă foarte îndepărtată.

 Apariția lor mi se părea destul de  ciudată. Parcă erau pogorâte de dincolo de timp şi de spaţiu.

Asociez chipurile lor cu o altă întâlnire, mai veche, petrecută prin dreptul Bisericii Trei Ierarhi, când le-am auzit cum se certau.

Femeia mai tânără ar fi vrut şi atunci să mă abordeze, iar cealaltă striga cât putea de tare, vizibil iritată :,,tu vezi că nu mai avem Timp!! Tu nu înțelegi asta? Că nu putem întârzia?,,.

M-am întrebat, atunci, unde oare se grăbeau. Dar am uitat destul de repede incidentul.

Am făcut, însă, legătura cu acel moment şi le-am zis: 
-Dar noi ne-am mai întâlnit o dată, pe Bulevardul Ştefan cel Mare, prin dreptul Bisericii Trei Ierarhi.

Femeile se privesc uimite şi tresar, încercând să ocolească subiectul.

În discuțiile noastre, mereu, îmi spuneau că ele nu sunt din lumea asta şi că o să pricep despre ce e vorba, cândva, dar să ţin minte: oamenii de azi nu mai sunt oameni de altădată, sunt doar niște închipuiri, unele chiar foarte rele. 

-Unde sunt, doamnă dragă, oamenii de altădată, că eu nu mai recunosc lumea asta? mă tot întreba doamna mai în vârstă, indignată, privind cu suspiciune trecătorii pasivi, învesmântați în mantia prea strâmtă a unor probleme cotidiene. 

-Dumneavoastră vedeți că nici nu mai au timpul şi nici interesul să privească o banală floare. Totul se schimbă, da, da, totul, dar nu în bine.

Îmi spuneau să nu mai am încredere în cei care se dau drept prieteni şi eu mă simțeam ca la o banală lecție de dirigenție. Mi se părea un sfat de rutină şi, în gând, îmi ziceam că știu eu, din astea. 

Multe aveam să pătimesc mai târziu, îmi mai spuneau ele, armonizându-și vocile, dacă o să îndrăznesc să le nesocotesc sfaturile.

Hainele lor păreau vechi dar foarte curate, şi nu era doar atât, aveau un aspect imaterial, străveziu, iar gesturile lor trădau o absentă îndelungată din întregirea decorului urban. Vorbim despre Iaşi, un oraș obișnuit cu fel de fel de prezențe. Și totuşi ele m-au frapat încă de la început.

Ziua aceea mi-a adus pacea şi o oarecare limpezire a gândurilor. 

Atunci m-am întrebat pentru prima dată ce aș putea face cu viaţa mea, cu ziua de mâine.

Merită să trăiesc un destin fals, un simulator de viată ,,liniștită,, sau e mai cinstit să îmi iau ,,zilele în mână,, şi să plec cu ele acolo unde mă vor duce pașii.

Le priveam şi parcă mintea mi se deschidea ca o trapă, încercând să îmi absoarbă întreg trupul.

Femeile aveau câte o geantă cu un aspect neobișnuit, pe care o țineau strâns la piept cu ambele mâini, de parcă ascundeau acolo ceva extrem de prețios.

Auzisem, cândva, niște ,,povesti,, halucinante, despre faptul că în Iaşi trăiesc multe făpturi, care pot fi îngeri sau extratereștri, dar am dat şi nu am dat crezare vorbelor pe care mi le spusese cândva o prietenă.

Totuși, cine erau femeile astea din fața mea, cu aspect lor straniu, desprinde parcă din unda unor oglinzi, rătăcite într-o buclă a timpului,  venite să mă ghideze prin viaţă, să mă schimbe sau să mă ajute să nu mă rătăcesc şi eu printre oamenii ignoranţi?

Din vorbă în vorbă, le spun că vin de la o ședință de cenaclu şi ele par să știe despre mine mult mai multe.

Apoi, mă întreabă despre viaţa mea personală, și eu le spun că se aseamănă cu un tren vechi tras pe o linie moartă, iar femeia în vârstă pare să răbufnească și mă întreabă pănă când o să mă mai complac într-o astfel de situaţie, fără de capăt şi fără de scăpare.

-Până când, doamnă, o să stai dumneata lângă cineva care te umilește şi îţi vinde sufletul? spune dumneata, până când?? Doamnă, lumea e mare...Lucrurile se așază de la sine. Nu te mai acuza și nu te mai chinui pentru că nu ai ce salva. De fapt, chinul tău s-a încheiat...De asta suntem noi, aici.

Îmi tot repetau să nu merg singură în cimitirul Eternitatea, din Iaşi, pentru că acolo se întâmplă lucruri tare   ciudate. Chiar dacă am insistat să îmi spună despre ce e vorba, nu am reuşit să mai scot nici o lămurire din gura lor. Femeia tânărâ ar fi vrut să îmi dea câteva explicaţii, însă cea mai în vîrstă a ridicat un deget ameninţător spre ea.

Avertizarea lor părea să mă irite, dar nu interveneam ca să nu le supăr, și pentru că îmi deveniseră foarte simpatice cu felul lor protector.

Prin parcul Copou erau niste manifestări ecologice. Femeile vor să ne plimbăm şi eu străbat cu mâinile șirul acela compact de oameni. Le fac şi lor loc printre glasurile metalice ale manifestanților. 

Par vizibil stânjenite de mulțimea asta ca un val uriaș de trupuri.

 ,,Poate că cei din jur nici nu le văd,, gândesc eu şi tot în gând mă pufneşte râsul de nerozia mea.

Sunt doar nişte doamne simpatice care nu au mai ieşit de mult în oceanul forfotitor al orașului, gândesc.

-Dorina, tu ai văzut vreodată păunii? mă întreabă ele, scoțându-mă din vâltoarea gândului meu nesăbuit.

-Nu.

-Cum se poate să stai în Iaşi de 18 ani şi să nu vezi păunii? Asta nu se poate. Mergi cu noi să îi vezi.

Pornim pe stradă, discutând despre lumea de azi, pe care ele nu o mai recunosc, despre cât de alunecoși sunt oamenii şi iar insistă să nu mă încred în ei.

Ajungem la păuni și vreau să fac niște poze ca să le surprind şi pe cele două femei în cadru, să le pot studia mai bine chipurile când ajung acasă, însă constat cu surprindere ca aparatul mi s-a descărcat brusc, deși, îl încărcasem cu o seara înainte, ceea ce îmi creează iar ciudata senzația de ireal. 

-Mergem spre Universitatea Cuza şi ne oprim pe o bancă să ne continuăm discuția, spune femeia mai în vârstă. 

Ajungem și ne așezăm liniștite.

Scot o ciocolată din geantă şi o împart cu ele.

Mănâncă tăcute, cu gândurile departe.

Apoi, brusc îmi spun să nu mă las de scris. Nu știu dacă sunt flatată sau stingherită de îndemnul lor. Mă gândeam la faptul că vorbele lor sunt un simplu gest de mulțumire pentru ciocolata pe care am împărțit-o împreună. Ele insistă cu explicațiile.

-Mulți vor vrea să nu mai scrii, spune femeia tânără. Să nu îi asculți. Tu trebuie să scrii, despre orice. Ai înțeles? Greșești dacă gândești altceva. Asta e menirea ta. De asta ai şi venit aici, în lume.

Femeia pare sinceră şi nu seamănă cu oamenii aceia care te pereiază încercând să obțină ceva de la tine..

-Dorina, va ajunge scriitor numai cel căruia i s-a dat Harul, spune femeia în vârstă. Numele celui care scrie nu contează, ci calitatea scrisului. 

-Un ,,leu literar,, poate să te sfâșie, poate să te şi înjure, că tot se vor găsi aplaudaci şi lingăi literari care să îi cânte în strună, spune femeia tânără.

Știţi că am întâlnit un asemenea individ, o rudă de a soţului, un ,,dom* Ticuţă, poet de duzină, ratat prin bodegile din Botoșani. Era şi un rasist, beţiv,  îngâmfat şi curvar pe deasupra crezându-se tatăl poeţilor şi al Poeziei. 

-Asta e literatura din ziua de azi, spun ele, o grotă, un hârdău în care se scuipă şi se spun lucruri urâte.

-Aatunci, mă întreb și eu: pentru cine scriu? vis-a-vis de întrebarea cetățeanului turmentat.

-Să nu te oprești, Dorina, tocmai pentru că vezi aşa lucrurile, întărește bătrâna, trebuie să scrii.

-Bine. Am să vă las o carte, le spun. Încercând să mulțumesc pentru interesul neașteptat arătat cărților mele, pe care încă le respect şi le iubesc. Am în geantă volumul ,,Lumea din oglindă,, din care am citit la cenaclu. Asta dacă o să doriţi să ne mai întâlnim vreodată.

Scot cartea şi le-o dăruiesc. 

Ele o ating şi o mângâie trist, ca pe un copil orfan.

Femeia în vârstă o ia şi o ține în mână. 

Mă tot întrebam, nedumerită, de ce nu o pune în misterioasa ei geantă pe care încă o strânge ca pe o comoară pe lângă  trup.

Apoi, îmi zic în gând, ferm convinsă de lucrul acesta: ,,nu sunt oameni, femeile astea nu sunt oameni, sunt îngeri,,.

Oare e o binecuvântare faptul că am întâlnit doi îngeri* sau e un semn că viața mea urmează să se schimbe?

-Știi, tu, Dorina, îmi zic ele, printre stele, în Univers, există nişte fire nevăzute, care ne leagă unii de alţii, pe cei de aici cu cei de dincolo. din cauza asta am ajuns la tine.

-De ce la mine şi nu la altcineva? le întreb nedumerită.

-Trebuie să plecăm, spune brusc doamna în vârstă, deja neliniștită din cauza trecerii Timpului. Arăta aceeași neliniște ca atunci pe bulevard.

-Doamne, dar ce mai trece timpul ăsta, ceva de groază, nici nu știi când trece, îngână și cealaltă, ștergându-și cu dosul palmei sudoarea de pe frunte, pentru a-şi ascunde tulburarea.

-Stați! Aş vrea să vă mai întâlnesc. Aveţi un număr de telefon?

-Ne dai tu un număr de telefon, şi poate, cândva, o să te sunăm noi. O să te găsim. Să nu ai grijă. Oriunde te vei afla.

-Dar voi unde locuiţi? În ce cartier? Aveţi vreo adresă?

-Noi locuim peste tot. Dar trebuie să plecăm chiar acum. E foarte Târziu. Foarte, foarte...

Ne luam rămas bun cu o îmbrățișare care părea a  suda cele două lumi.

Cea tânără nu îndrăznea să mă îmbrățișeze, de parcă aștepta ca femeia în vârstă să îi dea acordul.

-Să nu uiți că trebuie să scrii, Dorinaaa!

Le mai aud doar glasul sugrumat, din ce în ce mai stins, în timp ce trupul lor dispare pe una din străduţele ascunse ale Iașului scăldat în lumina crepusculară a înserării, 

Tulburătoare zi. 

Parcă aș pluti și parcă aș avea aripi.

Mergeam pe străzi şi încă le simțeam ochii vii, sfredelitori, împlântați în tâmplă. 

Nu prea am îndrăznit să povestesc mult timp despre cele întâmplate în ziua aceea dar zile în şir am așteptat de la ele un simplu telefon.

Bineînțeles că nu a mai sunat nimeni.

........................................................................

Am povestit asta unui prieten care mi-a confirmat că a fost vorba despre îngeri.

-Îngerii trăiesc printre noi. Uneori se ascund sub cele mai umile haine şi au aspectul cel mai comun, tocmai pentru a nu lăsa loc de bănuieli.

....................................................................

-Dar de ce, oare, nu a pus cartea mea în geantă? îl întreb eu, nedumerită.

-Dorina, sufletul nu se pune în geantă, îmi zice surâzând prietenul. 

Sufletul e ceva suav, ceva de mare preț. Cartea ta pentru ele a fost un suflet pe care l-au urcat la CER. 

Cartea ta e acolo Sus, în chip şi trup de suflet. Poți să te bucuri.

-Bine, bine, zic eu, oarecum ironic, dacă nu a avut loc pe pământ, e bine că a ajuns acolo SUS,  aproape de îngeri.

Zâmbim amândoi, dar zâmbetul nostru e amar, ca un medicament aflat în stocul unei farmacii pe uşa căreia nu va mai intra nimeni, niciodată.

Undeva, pe cer, două stele încă vii mă leagă de o lume mai puțin văzută, cu fire groase de timp.