zilele mele

agățată de poarta cerului
împărțeam corbilor lumina.
lumina mea era de-o vreme prea
albă şi ei strigau înfipți cu frunțile
în liniștea neîncepută:
-iat-o! aceeași povestitoare
învechită în surâsul ei rece şi spart.

degete fierbinți
mă arătau amenințător cu
același:-iat-o! gâjâit din răsputeri
îmi şi pecetluiau destinul
oricâte băi de sânge
îmi făceam, ochiul meu galben
nu se înalbăstrea.
ecourile vii mă răscoleau.
şi chiar iată-mă pe aleea obosită
cu zilele mele în
pasul tulburat nu îmi mai pasă.
le ziceam
pe când îmi ascuțeam dorința
de-a nu alege: sunt eu?
sau fie cine-o fi...
...ascuns în clipa asta clipă
care mi-a scăpărat.