și orbul...de ce n-ar fi

dâra de lumină îmi arăta un amalgam
de chipuri sidefii...

din ce-i făcută lumea asta,
lumea de-aici, lumea de dincolo?

îți amintești?

eram goliți de pene și
te țineam de mână să-mi simți
pielea umezită de șopârlă

ne-asemănam cu niște zâmbete stinghere
uitate pe trotuar

-nu e nevoie să te închircești
în umbra mea ca-nrt-o cunună, zic,
așează-te tăcut și meditează:
„oare iubirea de frunză, iarbă, larvă
sau furnică, nu e un semn al nemuririi?
nebunilor de te alături, nu treci cu ale tale coaste
prin săbiile ascuțite?
și orbul, din cușca lui de veghe,
de ce n-ar fi iuluminatul
acestor timpuri putrezite
cu crengile crescute pe sub
brațe?”