las murmur de stol viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul
viorii las murmur de stol
în drumul rătăcirii chiar
glezna mea se frânge a strigăt înăbușit în
țărmul mărilor pustii și numai

pescărușii îți culeg boabele dimineții cu

ciocurile lor sinistre de hârtie înnegrită
își înfoaie penele mândre și
înalță spre ceruri
țipete ascunse în limbă de
stâncă măcinată de vânturile reci și tulburate
ca niște adâncuri ce îmi îngroapă numele
departe
tot mai departe
în valuri surpate și cenușii.

per speculum in enigmate

chiar dacă am fața triunghiulară
ochi de ciclop și dintele de castor
am mult bun simț de observație
de pildă pot deosebi malurile de ape
copiii de pisici
și nisipurile de prund dar cu toate astea
nu mă pot numi corp experimentat pentru că știi și tu
când mă-nfurii arunc în oglinda încețoșată
cu bucăți mari din ramuri de anotimpuri
și mă golesc în mine de haine și umbre
acuperindu-mi dârele de sânge cu același giulgiu alb
pe care s-a întipărit cândva o față
apoi mă strâng ca într-un cocon prea apretat
privesc printr-o fisură a peretelui de sticlă
partea ascunsă a lumii per speculum in enigmate
parcă nu aș vrea să mă trezesc vreodată
de aceea îți apar dormind pe spate
cu zecile de ochi crescute pe rochiță
păpușa austeră cu buzele de piatră

poem gothic

păşim tăcuţi îmbrăcaţi într-o
tainică șoaptă
în care n-a mai intrat nimeni

templul ne priveşte
arogant
ne îndeamnă să ne încrustăm numele
în lespedea de piatră
chiar să ne lipim obrazul
ochiul meu sloboade lacrimi
ce ard păsările nopții pe aripi

tu nu-ncetezi cu acele
obositoare comparaţii
umărul tău e mai sus
pletele mele albe ţi se-nfăşoară
pe trup
ca iedera crispată
şi vrei să mă pierzi în ceasul
amurgului
dar nu ai timpul încrustat în piept să-ți bată și
pornim fastuos prin porţile
ce se deschid ca genele umbrite și încercănate

templul se-mbracă azi
în haine vii de sărbătoare
albul scânteiază sideral
trâmbiţele răsună asurzitor

ceremonia poate să înceapă
lipsesc doar mirii

și nu ne mai pasă
muşcăm nesăţios din
carnea crudă a mărului interzis
trandafirii îşi deschid petalele răscoapte
instantaneu se face noapte

MIRCEA CARTARESCU Diavolul de hartie ( în lectura lui Adrian Pintea )

surâsul stins în apa oglinzii

te regăsesc surâsule stins
în apa oglinzii cu
străluciri deșarte chip al meu
stâncă zidită în muntele de piatră
mai mă cutreieri cu
tălpile aspre de luceferi pe calea
soarelui apus un ochi zâmbește
o mână îmi trece prin ființa ta fugară
chem alautele să plângă și mă strâng ghem în labirint
strâng coastele prea albe
apoi mă-ncing văpaie
mă petrec în ropote de ploaie
încheieturile mi-s rupte și firele de ani mă torc
îmi țes luminile pe față
pe spate
pe geamuri
mă înconjoară nori de gânduri
dar lasă nu mă mai striga
așa și trebuie
să mor în cerul zorilor
și să mă sting
un felinar albastru de dincolo de
focul sacru

simfonii

am atins trupul lunii
aplecat înspre
cenuşa înscânteiată
îmi ardeau sânii coapsa
genunchii
mi i-am aşezat
la poarta sărutului

am cerşit liniştea
care ne legăna cuvintele
în balansoarul amintirilor
e nevoie de amiezi coapte
în umbre adânci
săpate pe obraz
*
de sub pana cocorului ieşeau
picturi rupestre
se înfingeau
în pereţii stâncoşi
apa clipocea a simfonii
în vioara albastră
strâng urma curcubeului uitat
pe frunte

-luaţi! luați!
în curând se lasă
ceaţă...

Era - The Mass [HD]