***printre stele***

ni s-au adăpat zările
cu nemărginiri imaculate
-cutremur în trupul oglinzii-
firea mea pare mai presus
de orișice
legământ...
surâsul meu stors
în cochilii de melc
cine l-ar mai putea cuprinde
cu pâlpâire de cristalin.
dar iată-mă
cum parcă merg.
pe cealaltă parte
fără să te ating,
ca o pentagramă
sfâşiată
ochii tăi calzi
nu se mai sting-amintire
pururea vie-
încătuşată
în palma unor frunze.
ce slabă amăgire
de moarte.
într-o zi
o să alerg
pe o curbură a mâinilor tale
cu arborii crescuţi
pe umeri coborându-mi
calea printre stele

---de-a v-ati ascunsele

și m-am ascuns aici

ca o umbră

sculptată în ceţuri de fum

pielea mea netăbăcită

azi

străluce

-tainic-m-am ascuns

în piatra asprită

de vânturi

-nou legământ-

jocul acesta: ,,de-a v-aţi ascunselea de mine,,

ar fi trebuit să mă scoată mai bună

mai nemiloasă

mai tare

ca o unghie-elitră

dar lasă

din noul volum

Între Întuneric şi Adânc

mi s-a făcut cunoscut adâncul
până la cea din urmă treaptă
umărul meu larg l-a cunoscut
-zgomot asurzitor al copitelor de inorog-
o să se prăvălească timpul zic
aşa nevolnic mâna ta se va aprinde
tălpile în piatră se vor preface
şi ochiul şi inima şi gura
or să mă caute
printre ierburi şi rădăcini
ca pe o picătură
desprinsă din trupurile mării
şi iată voi fi bine
cuvântată
de gustul amiezii
-ecou alb-ne
sfârşit

Re}Întregirea

poezii din noul volum ,,Între Întuneric şi Adânc,,

Re)]ntregirea

s-au închis toate drumurile lumii
şi iată-mă azi
garantată
nu mai am nici o hibă
carnea mea pare perfectă
te mângâie şi te repornește
ştie cum să îţi crească
în venele anume desfăcute
îţi turuie țipător:
-hei, domnule!
da. tu, domnul acela
cu ochelari şi redingotă
sunt ultima ta şansă
cândva o să îmi piară tot elanul
voi putrezi şi eu în explozii solare
atârnată mirosind a molii
ce mai atâta părere de rău
sunt rezistentă la primejdii
sunt fabricată dintr-un aliaj ştii tu
prea bine care ne leagă
prin ochiul de plastic 
prin umărul de jad.
arată-mi doar palmele de sânge
aş putea aşa cărunte ca şi pământul cum sunt
să îţi slobozesc în ele toţi copiii
reîntregindu-ţi numele şi
al tău neam.

ne pierdem

uneori ne pierdem
în contururi nedefinite.
adevărați ca
trenurile de noapte
scârțâim
pe liniile morții,
adăpostim în noi răniți
cu sufletele amputate
şi totuși glăsuim
din nepăsare a lupi
cu gurile tulburate.
mărginim zările până
ne desfacem de umbre
ca niște chiparoși cu ramurile asfințite
în seva proaspătă. mocnim.
dezamăgiri cu piepturile aprinse
ne strângem plângăcios
dinapoia pleoapelor
şi amurgim.


zbor întunecat

plină de nuferi
de stele 
imagini sterpe
străvezii şi totuşi
iată!
alunecare
pe al tău gând
cresc în florile pustiului
ca o îndurare ca o minimă îngăduință
simplă înfățișare în drumul spre mecca
înger de fier
caut rugina zborului din urmă
,,în mintea mea circulă dezamăgiri
mondenități cu sânul plin
ne tot scufundă
citim nocturn ziarul
cu ochii gălbejiți
schimbăm din 4 în 4 ani macazul
şi totuşi ne trezim în locul
în care nimeni n-a gustat din biruința.
încremenim statui în timp
cu mâinile de aripă strivite,,.

Amintiri din copilarie-I. Creanga

Amintiri din copilarie – La scaldat

 https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=GvW_KsdSalo

Amintiri din copilarie

de Ion Creanga

Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe capul mamei: niște sumani să-i scoată din stative; alții să-i nividească și să înceapă a-i țese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aștepta cusutul; pieptănușii în laiță n-avea cine-i ținea de coadă; roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură ! Ș-apoi, vorba ceea: „Nu ședea, că-ți șede norocul„. Țevi de făcut la sucală; copil de țâță în albie, pe lângă alții vro cinci-șase, care așteptau să le faci demâncare. Treabă era acolo, nu încurcală; și încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Și mă scoală mama atunci mai dimineață decât alte dăți și-mi zice cu toată inima:
- Nică, dragul mamei ! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos; și eu asemenea nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile și stai lângă mămuca, de-i fă țevi și leagănă copilul; c-apoi și eu ți-oi lua de la Fălticeni o pălăriuță cu tăsma ș-o curălușă de cele cu chimeri, știi cole, ca pentru tine !
- Bine, mamă ! dar, în gândul meu, numai eu știam.
Toate ca toatele, dar la cusut și sărăduit sumane și mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; și din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă „Ion Torcalău„, cum îi zicea unui țigan din Vânători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, și torceam împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i le arătam sara acasă.

Ads by InfoAd Options

Ads by InfoAd Options

Ads by VeriBrowseAd Options

Ads by VeriBrowseAd Options

Ads by VeriBrowseAd Options

Așa ne duceam băieții și fetele unii la alții cu lucru, ca să ne luăm de urât, ceea ce la țară se cheamă șezătoare și se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, și cum sfârâia fusul roții, așa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi ! Martor îmi este Dumnezeu ! Și-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpușoi, i-am scos Măriucăi un șoarec din sân, care era s-o bage în boale pe biata copilă, de n-aș fi fost eu acolo.
D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice și mai ales prin luncile și dumbrăvile cele pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic și sulcină de pus printre straie, cine umbla? Povestea cântecului: „Fă-mă, Doamne, val de tei Și m-aruncă-ntre femei !„
Și, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrule.

Amintiri din copilarie

Dar când auzeam de legănat copilul, nu știu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. Însă ce era să faci când te roagă mama ? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe ceriu și așa de frumos și de cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am șparlit-o la baltă cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă și de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra ! De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară și începe a striga, de da duhul dintr-însa: „Ioane ! Ioane ! Ioane !„ și Ion, pace ! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ și se ia după mine la baltă, unde știa că mă duc; și, când colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cât mi ți-i gliganul; apoi, în picioare, țiind la urechi câte-o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, și aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta și în stânga, spuind cuvintele:
Auraș, păcuraș,
Scoate apa din urechi,
Că ți-oi da parale vechi;
Și ți-oi spăla cofele
Și ți-o bate dobele !
După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în știoalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu și una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gură; ș-apoi, huștiuliuc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci așa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam. După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul și Duhul Sfânt, și înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la marginea bălții, cât mi ți-i moronul, și mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului-tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ș-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume ! În sfârșit, mama, cât era ea de tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea și vine tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ie toate hainele frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh:
- Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ș-apoi atunci vom ave altă vorbă!
Și se tot duce.
Ei, ei ! ce-i de făcut, Ioane ? ! Fetele de la ghilit, care văzuse asta, numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de rușine, și cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Și din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strâng de gât, nu altăceva. Dar vorba ceea: „Poți opri vântul, apa și gurile oamenilor ?„ De-aceea le-am lăsat și eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura la urechi, și pândind vreme pe când șed ele plecate și dau pânza în apă la ghilit, fac țuști ! din baltă ș-o ieu la sănătoasa; și așa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Și fuga, și fuga, fără să mă uit în urmă, pănă ce dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de rușine să nu întâlnesc vrun om, ci sar în grădina lui Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din hudiță în grădină la Trăsnea, și iar prin păpușoi; și când aproape să ies din grădină, mă simțesc câinii lui Trăsnea, și la mine, să mă rupă ! Ce-i de făcut ? Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muște câinii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ și să-i lași să te latre cât le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cât bat și, de la o vreme, te părăsesc și se duc. Și adevărat este, căci așa am scăpat și eu de câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei și ei cu mine. Noroc din ceriu pănă-n pământ că nu m-a prins melianul și haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când mă zăpsise în grădina lui la furat mere domnești și pere sântiliești, căci m-ar fi snopit în bătaie. Ș-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit!
În sfârșit, după ce m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, și atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi, pănă în dreptul ogrăzii, și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vânt după trebi, când în casă, când afară; și-mi era mai mare mila de dânsa, dar și de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: „Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.„ Și nemaiputând suferi foamea, încep a mărnăi ugilit printre gard:
- Mămucăi, iacată-mă-s !
Ș-odată și sar în ogradă, mă înfățișez dinaintea mamei, așa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut și zic, scâncind:
- Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce știi cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame ! Vorba ceea: „Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul.„ Ea, atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeș la mine și zice oftând:
- Bine-ți șede, coșcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta și să mă lași tocmai la vremea asta fără leac de ajutor ! Hai de mânâncă, dar să știi că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porți de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu știu, zău!
Și, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi umblu tot cu binișorul pe lângă dânsa și nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, căci: „Vorba dulce mult aduce„; la trebi-s hărnicuț cât se poate: derdicam și măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă când se ducea undeva. Și-ntr-o zi o văd că mă sărută și-mi zice cu blândețe:
- Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, și să-ți dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porți de-o bucată de vreme încoace!
Atunci eu, pe loc am început a plânge, și bucuria mea n-a fost proastă. Și mai multă mustrare am simțit în cugetul meu decât oricând. Și de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile și de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci când m-a luat cu binișorul. Și să nu credeți că nu mi-am ținut cuvântul de joi pănă mai de-apoi, pentru că așa am fost eu, răbdător și statornic la vorbă în felul meu. Și nu că mă laud, căci lauda-i față: prin somn nu ceream demâncare; dacă mă sculam, nu mai așteptam să-mi dea alții; și când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ș-apoi mai aveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binișorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o drăguță de trebușoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meșteșugul ei. Povestea ceea: „Un nebun arunc-o piatră în baltă, și zece cuminți n-o pot scoate”.
În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată ? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!

tac

tac de parcă
m-a înghiţit
o aripă umedă
vânturi de miază zi îmi
spulberă aşezarea
vânători aroganţi
cu puştile pregătite
hăituiesc paşii înserării
şi eu iară tac
acoperidu-mi
cu o mână visarea
levitez pe sub geana
neadormită a sorţii

Mi s/a terminat caietul de Mircea Santimbreanu

 

Mi s-a terminat caietulM. Sintimbreanu

Ia te uita! S-a terminat…şi doar alaltăieri l-am cumpărat?!Uimirea băieţelului din clasa aIIIa era neprefăcută. Nu, nu aveam de-aface cu unul dinaceiacarepitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovăţie:— Mi s-a terminat caietul, tovarăşe învăţător. N-am putut scrie tema, N-am avut pe ce…Caietul cu pricina se isprăvise, cu adevărat! Ciudat însă: s-a împuţinat — ce zic eu? — s-a topit,da, acesta era cuvântul potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese dinel decît o pojghiţă de caiet, la umbra celor două coperţi… Toate celelalte file şi-au luat zborul,smulse parcă de un vânt ciudat… La ceilalţicopiifoile caietului nu zboară, nu mor. nu setopesc văzând cu ochii. Atunci ce s-a intâmplat cu acest caiet? Ce rău ascuns i-a împuţinatfoile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu oricp preţ. Dacă e o molima necunoscută până acum.,şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa a III-a, din toată şcoala, din toate şcolile?Aşa mă frământam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia băiatului.Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coperţile uscate, ca nişte aripi jumulite,fară puteri…Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lîngă mine un clinchet de bicicletă Amtresărit.-Cine a intrat cu bicicleta în clasă?-Eu.Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrăţele, exact ca cele din caietul ce-1 aveam înmână.— Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sunt singură, căci n-am plecat la o plimbareoarecare, ci într-o adevărată cursă de ciclişti. Sunt însă singura caream mai rămas pe drum. Poate pentru că roata din faţă e niţel în „opt” şi n-am nici şa. A uitat băieţaşul să mi-odeseneze.Darnu-i nimic… Noi, foile de hârtie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încălecat pe-oroată şi v-am spus povestea toată…„Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpânului,” îmi ziceam, încercînd să-mi dau seama cam câte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru când, deodată, unzbârnâit ce cobora şi se ingroşa, îmi îndreptă cercetările în altă direcţie. Spre tavan. Era unavion.- Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!- De aici am plecat, aici mă întorc. Acesta e aerodromul meu obişnuit. Priviţi ce aripi am, cefuzelaj, ce coadă… Vă place zborul meu lin, elegant?Dar câtă străduinţă a trebuit din partea constructorului, nu mă întrebaţi!? Câte modele şi câte zboruri de încercare! … Aproape că i s-aterminat caietul. Darmi se pare că vă deranjez cu zbîrnîitul meu. Văd că sunteţi îngândurat… - Da. Fac o socoteală, am răspuns. Caietul a avut alaltăieri 50 de file. Cinci-şase biciclete, cinci-şase aeromodele fac cel putin o duzina de foi. Dar unde or fi pierit celelalte?

2.Onoarea mai presus, de mircea santimbreanu

Mărturisesc sincer, cu plăcere chiar, îl invidiez pe Gogu Buzdugan. Şi nu atât pentru bicepşii lui de beton (şi la nevoie de cauciuc), cât pentru caracterul său cutezător şi generos, şi mai ales, da, mai ales pentru cavalerismul său. „Onoarea mai presus de orice" pare să fie deviza sa care, nescrisă pe vreo eşarfă, scapără cu prisosinţă în ochii lui înflăcăraţi. Nimic nu scapă acestor ochi. Nici cea mai milimetrică-dar ce zic eu?-microscopică abatere de la legile onoarei. Pesimiştii n-au decât să deplângă agonia cavalerismului. Bocetul lor mă lasă rece. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan! Ei nu l-au văzut repezindu-şi scrutător privirea şi, la nevoie, pumnii, întru apărarea nobilului ideal: onoarea!!
Iată-l! Freamătă. De undeva de la etaj se aude un bâzâit întretăiat ca hârşâitul unui ac de patefon pe o placă crăpată. Cavalerul cunoaşte acest zgomot: un plâns de fată, cu sughiţuri! O victimă? Din două salturi a şi ajuns la etaj. Ghemuită, cu nasul în poală, plânge o fetiţă. Şi aşa, boţită, plânsă şi despletită, pare mai degrabă o salcie plângătoare, răsărită dintr-unul din ghivecele de lut.
- De ce plângi? o întrebă cu voce tunătoare cavalerul.
- M-a bă-tut un bă-iat! răspunde fetiţa, sughiţând ca pentru a despărţi cuvintele în
silabe.
- Cine? Care a îndrăznit?
În ochii cavalerului, sub sprâncenele încruntate, s-a făcut întuneric. Un întuneric zămislitor de fulgere.
- Uite, ăla! arată fata un băiat cu tricou marinăresc.
- Hai cu mine!
O ia de mână, şi aşa, întunecat, răzbunător, răvăşit de indignare, se îndreaptă către agresor.
-Ascultă mă, huliganule, de ce ai lovit această biată fetiţă? Netrebnicule, nu vezi ce slabă e?
- Eu? Am lovit-o eu? se dezvinovăţeşte pierdut matelotul. Am îmbrâncit-o aşa ... în glumă. De fapt nici n-am atins-o... şi pe urmă, se smiorcăie huliganul cu ochii ţintă la bicepşii cavalerului, şi ea mi-a zis „obraznic"!
Fata sughiţe, împletindu-şi codiţele. Explică:
- El mi-a pus piedică şi m-a tras de coade, şi eu i-am zis atunci obraznic, şi el a început să mă-nghiontească.
Cavalerul rămâne câteva clipe pe gânduri, cumpănind în tăcere. Apoi izbucneşte deodată către fată:
- Care va să zică l-ai făcut obraznic? Cum îţi permiţi tu, o musculiţă, să insulţi un băiat? Bine ţi-a făcut! Şterge-o, că-ţi dau un brânci de nu te vezi!
Petrece din ochi, tremurând de furie reţinută, pe „musculiţă" ce a luat-o la fugă pe scări şi, întorcându-se spre marinar, îl bate pe umăr, cavalereşte:
- Uite ce e, amice. Te rog să mă ierţi. Ştii, eu credeam că ai bătut-o fără nici un motiv. Dar dacă te-a jignit, sunt de acord. Asta e o chestie de onoare!
 De aceea ziceam la început: pesimiştii n-au dreptate. Cavalerismul n-a pierit. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan!