haiku

floare de nisip
urma pașilor de timp
amintirile

geneză viscerală

într-o lume demult uitată
îmi vorbesc mayașii
asortându-și pletele cu
urmele de valuri
râuri înspumegate
le curg peste timp
amintiri mi se cuibăresc
în piept zvâcnind ca
pasărea decapitată
sunt un univers ce își
trage anevoios sabia
prin galaxii stele îmi sângerează în palmă și
tu vei pierde lacrima firbinte
simțind nimicul
ba mai mult
poemul acesta
pe care îl citesc
morțile despletite
cu picioarele uscate
te va ucide visceral
puțin câte puțin
și atunci gura mea
o să îți cânte tot mai stins
o ultima baladă nocturnă
din care se vor naște
morții cu florile de colț
crescute-n frunte
***

ești tendențioasă astăzi/darling/surâd/
și tocul mi se infige adânc în
caldele morminte

te salut bunule Levy

te salut bunule Levy

de aici

de foarte departe

mâna mea 

pare un arbore ucis 

la mine pot ajunge

uneori

doar undele albastre/roșii ale înserării

colorându-mi sânii cu 

arborii încrengănați

sparg țeasta înferată a

cerului.

te salută

ochii mei 

de atunci 

-munte- ce dinspre dimineață

în stâncă te-au cuprins şi

trupul meu 

-aici 

un vas- 

din care apele  s-au stins

dar mă preling 

în râu de raze

închinându-mă lumii iau 

mii de umbre

legământ.

arareori, mai trec

dar uite, tată,
primăverile tale mi-au acoperit ochii
și mâinile mi-au crescut de după umeri
ca două cioturi smulse din mărăcini

simt că nu mai pot ieși
precum am și intrat: un fulg, o stea, un zâmbet sau
un rug aprins pe o câmpie întinsă nu pot dormi știind
jivinele slobode zadarnic îmi strâng arcanul după gât și
tot nu îmi pot simți umerii, tată, strigătul nu îl mai pot slobozi.

arareori, mai trec pe aici leproșii cu ochii luminați de durere,
cu chipurile pustiite de frumusețe, ei duc în mâinile ciunte
povara mai multor neamuri.

oooo, aruncătorule de flăcări! pentru ce trimiți atâtea vaiete?
în săgețile mușcătoare de suflet îți pasc numai corbii
boabele deșirate și le poartă numai vântul după g
rumaz fudulindu-se că ieri îmi mai era frate.

și, atunci, tată, pentru ce să ard eu în candelă atâta timp?

scrisoare de departe

pe trupul frunzelor ucise
trimit sărutul meu, Levy,
săpat în praful stelelor
dezrădăcinate
tăcerea îţi zâmbeşte
sinucigaş din
orişicare parte
îmi poţi sorbi
neputinţa
de a trăi în
lumea umbrelor
fără de fapte

pe fiecare adiere
de vis
îţi trimit somnul meu, Levy,
ciobit pe fiecare parte
nu ştiu dacă aş mai putea dormi
în lumea urmelor topite-n noapte

şi strâng în pumni
uitarea
peregrin
pe un tărâm al ceţurilor
de departe
adun în desaga uriaşă
lucruri pe care nimeni
nu le vrea
picoare de păpuşi
mâini scumpe de pisici
ochi verzi de arlechini şi
anii mei liberi fără o zi
timpul meu arde fluturi
stingând lumina
decor scrumit întunecându-mi chipul
captiv în veacul lumilor fără de şoapte

când şchiopătezi pof fi piciotul tău cel frânt
în lupta asta crâncenă pentru
încă o moarte

pe trupul frunzelor târzii
trimit sărutul meu ucis
în flori de crin şi în petale
dezgropate

cruce de lumină

am smuls fericirea buzelor tale
cu degetele încleştate
ridicat-am pe umeri nevolnici
templul strălucitor al
iubirilor furate
cu raze de foc înălţat-am
zborul concentric
înspre ultimul cer

porunceşte doamne vieţii mele
să îşi ia înapoi
cuvântul

aşteptările umbresc în aripă de molie
descântul şi eu alunec
alunec pe dinapoia
tristeţilor mele care
au înghiţit demult inima reginei cu
sughiţuri înviate în trupul abia răcit
mă strecori la tine în coaste
încălzindu-mă bob de nisip
tocit în zidul pustiu al
prefacerii
zăpada zdrobeşte în mine
ascuţişul florilor alb-albe

şi iata
eu trezesc în tine nopţile pietrei
zidindu-mă înaltă catedrală împletesc
sinapse din ochi şi iluzii
lianele mele nu o să înceteze
să te lege în piele şi în mâini să îţi înflorească

***

crucea de lumină o să ne îngroape
doar pe jumătate
bătăile sacadate ale dimineţilor
pitite în palme ne fac venele ca
să icnească într-o deşartă chemare

lumească

grafica, Liviu Smantanica

şterg oglinda cu
rafale de vânt
biblia mi se deschidea
înadins
la pagina 169
despicând marea egee