păpușile de porțelan

într-o zi toridă de vară,

păpușile de porțelan își aruncă

inimile încremenite,

sparg vitrinele și pornesc tăcute într-o procesiune

numai de ele știută spre porțile îndepărtate ale cimitirului

își strâng împrejurul trupului împuținat

pardesiurile învechite(mirosind a molii sufocate)

vorbitoare ale altor vremi

cu mâinile tremurânde,

oferă porții generoase de iluzii trecătorilor grăbiți

cu ochii albaștri și destinele atârnate

orașul păpușilor este iar verde

cimitirele au cruci încă vii

împodobite cu flori plastifiate...

miroase a lavanda și a viață putrezită în labirintul albastru

păsările croncănesc dezlănțuind cerul

un dangăt sparge capsula temporală

împingând în gropi oameni îmbrățișând păpușile

împleticite-n alte chipuri

doar într-o singură zi toridă de vară

păpușile învață singure să vorbească

și murmură un imn funebru

intrându-le oamenilor

pe sub piele...

Zloata

mă topesc în râuri uriaşe de tăceri lupii aruncă funii de nisip spre malurile lumii barcagiul îmi cere ultimul talant zidul nu mă poate acoperi lanţul ruginit zăngăne ca o muzică celestă frigul încolţeşte ultima fărâmă de Lumină totul se întâmplă pe o margine de gând

paloarea altor lumi

peretele de sticlă s-a crăpat

înăuntrul meu intră

o lume învechită

- talcioc de suflete sculptate-

iesite din craterele nopții

dau valma prin țăndările plesnite

ca niște muguri proaspeți

(ar trebui să o privești și

să îți închipui

o altă lume cu pumnul

încâlcit în gură)

coapsa atinge

trunchiul copacului

din mine

se cutremură trandafiri

pierzându-și candoarea

pe cărările bălăriilor

spinii scutură

umbra nopții

(nu mai bat clopote)

-străine, privește! stau

în gura lumii din subsuori

mi-atârnă aripa de plumb.

sunt prea departe

ecou/amuțit în stâncă

paloarea altor lumi / îmi desena

în trup aripa vie...

Trezește-mi lacrima

Trezește-mi lacrima din vise,
Și ninge, ninge-mi peste ea petale de narcise.
Hai, scaldă-mi ochii iar în roua dimineții,
Și plouă, plouă peste ei răcoarea vieții.

Eliberează-mi gândul zbuciumat.
Privește! Se zbate-n trupu`-mi neînaripat.
Și lasă-mă să-mi cânt tăcerea,
Să-mi caut liniștea și mângâierea,

Strivește-mi lacrima înghețată,
N-o mai lăsa s-atârne, s-atârne blestemată.


Iar de mă chemi, în zori,
Să mă așezi icoană în fereastră,
Eu voi pluti cu lacrimă, cu tot,
spre zarea ta albastră.

când universuri se ating

ape de nisip îmi aprind candela
în fereastră devin sensibila luminii.
strădania mi-a fost răsplătită cu ploile reci
în întunericul de nepătruns
al pleoapelor de mătase
,,viaţa e un şir nesfarşit de
renunţări,, îmi şopteşti
peste zare trecând
duc palmele în pieptul umbrelor
să ascultăm o muzică înălţătoare.

oamenii ne fac semen disperate,
să nu le tulburăm ploile/descântec-mici interioare-
efemeride cavernoase cu frumusețea despletită
reflectată în lumina miilor de alge...
-la anul ne vor umple iar de frunze proaspete, îți zic, despicând partea
odihnitoare a cerului în coarnele cerbilor
desenam abstractul, și în pânza-regulilor nescrise căutam
urma unui joc, nenumit, pierdut în valuri uriașe.

Acolo
universuri se ating.
ar fi bine să mai avem timp,
lotuşii ar deschide pe degete
ochi diocheați, odihnindu-și
petala în țesuturile noastre.

trestia si-ar conserva frunzele,
coasta ta ar fi mai puțin afectată-
ai sprijini cu ea malul- să ne apere
de frig clipele întunecate.

...mă desprind

mă cheamă amintirile
ascult cu obrazul lipit
când le aud chemarea
mă desprind strivind lacrima
în care s-au ascuns atâtea constelații.

îmi surâzi eliberat
te înalți pe lângă muzica vibrantă a corzilor mele/
amintiri topite în lumini
feeric revărsate prin ochiul întredeschis
-ecou pustiit de nestrigat-

prin sânge îmi înoată o pasăre amară
își ascute ciocul înapoia oaselor mele
întoarce calea dinspre răsărit
visul mă se sfărâmă zborul mă îneacă
în apa tulbure tremurându-și unda
ca un însingurat

Kissin -Rachmaninov piano concerto n.2, I. Moderato (part1)