Poem criptic (un poem nou) :)

stropii din cupa crinului unui arhanghel
glăsuiesc despre orașul cu numele de ceară
oamenii alunecă metalic în asfaltul umed
unde răsar multe cuvinte
diminețile respiră
în palma mea
s-a strâns lumina cu genele ceruite
deschid ochii doar cât să se facă noapte
mulțimi de constelații mi se încarnează pe obraji
pe bulevardele pustii ecrane uriașe
succed aceleași hipnotice imagini
cu străzile topite
aici vin pelerinii
aduc ofrande înalță mâinile spre cer
de ieri li s-a deschis
o nouă poartă
orașul înghite nume și
scuipă încă un erou necunoscut
ascunde sabia sub temelia seculară
îngerii au aripi dezlipite
din umerii cu cioturi
le cresc ierburi și mărăcini
&
nu mai alunec în pas profan
orașul m-a închis într-o biserică
întruchipată-n sfeșnic argintiu

ermetică

suntem închiși
în cercuri de foc
tăcerile noastre se întretaie
în cuțite de cuvinte
aruncate pe asfalt
încă nu s-a împlinit sorocul Doamne
îngerii tăi trec prin anotimpuri inegale
cu încălțările de fier în mână
nu fac zgomote deșarte nu
ne tulbură visarea
doar pâlpâirea aripilor
ne cutremură obrazul
și noi umpluți de singurătate
privim parada sufletelor alungate
ca pe un straniu sentiment amputat

Plouă

Plouă azi ca niciodată,
Ploaie verde și curată,
Trupul ei își pierde timpul,
Când privirea ta s-arată.

Tu, cu spaimă-i mângâi tâmpla,
Picură din cer lumină,
Iar iubita.ţi cea ca sfântă,
Îngenunche fantomatic, în grădină.

Plouă-încet și nu s-aude,
Dar nici valul nu s-arată,
Plouă peste trupul vostru,
Ploaia cea de altădată.

Plouă. iar, ca niciodată,
Plouă în grădina verde,
Apa lumii-i luminată,
Şi iubirea nu se pierde.

Reverie

Amintiri din viitor

Au înseninat cărarea,

Maci cu lacrimi de amor

În amurg pictează zarea.

O tăcere așteptată

Vine-n vise pe furiș,

O, dar parcă-întâia oară

Văd un rai de aluniș...

Și auzul meu distinge

Susurul din vise ninse,

Pe obrazul meu se stinge

Toată dalba de narcise.

Dragă liniște, din noapte,

Ai venit sau pleci în stele?

Aud mii și mii de șoapte

Peste cerul vieții mele.

Vreau cuvintele să-mi fie

Zori de zi în asfințit,

Glasul lor să-mi fie glasul

Şi ecou neamuțit...

Un pârâu își varsă vadul,

Plânge-o floare-năbușit,

Căci iubirea parc-o arde,

Noaptea-încet a tresărit...

rugă

mai îngăduie doamne gurii mele

să reverse aburul de lumină

îndreptându-mă spre maluri

trec peste hotarul neputinței

cu pantofii strâmți ai vieții

în mâna dreaptă îmi trag

picioarele arse de liniștea asta

înmugurită care îmi acoperă golul

inimii de dinafară înauntru

brațe îmbătrânite mă cuprind

amăgindu-mi ochii cu aceste

scurse primăveri iertătoare

și cerșetoare

mă supun

cu mâinile săpate

într-o tăcere albastră.

ermetică

 ermetică

sufletul meu
-pasăre amară-
îmi smulge rădăcinile
printre mâini
prefabricate
din lacrimi de soare
aprinde macii
în lanuri albastre
ca pe o candelă
a tăcerii

 সম্পূর্ণভাবে রূদ্ধ

আমার আত্মা
এটা আমার শিকড় plucks
হাত মধ্যে

সূর্যের অশ্রু থেকে
পপকর্ন হালকা
নীল ক্ষেত্রগুলিতে
একটি মোমবাতি মত
নীরবতা


герметичний

моя душа
дитяча
Це вириває мої коріння
між руками
збірний
від сльози сонця
світло попкорн
в синіх полях
як свічка
тиші

nevralgii

ființa mea nu mă mai strigă
însetată a obosit
inima nu i se mai deschide
i se zărește numai ceasul
şi eu stau în genunchi
așteptând să treacă trenul nerăbdării
prin haltele murdare câinii hoinari
îmi arată colții: ho viață nebună
sunt doar eu îmi port
peste liniile vieții
trupul răscumpărat
nimeni nu mai suflă
în opaițul nopții
orașul demult a adormit
cu fularul tras peste gură
în venele mele destupate
auziți cum trece timpul ca un
cavaler medieval
înarmat cu armură de ceață.