Evadare

Mi-au amorțit genunchii,
Iar te aștept ca înainte,
Să îmi reverși în față
Oceanul de cuvinte.
Apoi,să le-aruncăm în mare,
Din ele să ne facem
O punte plutitoare.

Să iei cu tine
Doar albul crinului curat,
Eu voi lua roșeața
Din trandafirul însângerat.
Pământul, lăsat în urmă,
Să privească,
Cum împletim din stele
Cununa îngerească.
Chiar dacă trandafirul,
Cu spinii lui firești,
Ne-o aminti că vorba
Ascuțită a lumii doare,
Ne-o alina chiar crinul,
Când ne va da să bem
Din cupa lui îmbătătoare.

Ceva ne ține Pasul

De ce privim mereu în urmă,
Și suspinăm cu un fel de jale?
Eternitatea-i ca o rugă 
Ce-ar vrea să iasă azi în cale...

Ceva ne ține totuși pasul,
Chiar un ecou ne strigă înapoi,
Dar cine mai aude glasul...
Eternităților din amândoi...
.........................................
Și focul sacru mă îmbie
Să-mi ardă rănile, pe rând,
M-aruncă-n flacăra albastră,
O rugă înspre Focul cel din mine strig.

Povești...

O, povești, povești
Țesute în pulbere de stele,

Și oglindite-n sfera cea albastră,,...

Mă întreb și-acum, la ceas târziu,

Cine-o mai spune, fremătând,

Povestea noastră?

Și cine timp o mai avea,

Să o asculte?

Când tu, plecat pe calea ta,

Robit de gânduri multe,

N-ai să asculți nici tu de ea

Căci alta îți va scrie-atunci,

Povestea ei pe frunte...

Dar eu am să rămân

La margine de timp,

îngenunchiată,

Gândind că aș putea,

La ceas târziu, să te mai chem o dată,

Să te poftesc în tainicu-mi CUVÂNT,

Să-ți spun povestea toată...

Şi dacă firul gândului întâmplător,

Spre mine ți se mai îndreaptă,

Aș vrea să-ne-avântăm în zbor-ușor,

Având ca aripă și dor doar mâna dreaptă...

Zbor spre Absolut

Îţi fac semn cu mâna dreaptă,

Tu doar ochii să-ţi îndrepți,

Să-ţi arăt în vârf de ramuri,

Poama noastră, poama coaptă,

A iubirii împlinite,

Ca un fruct demult uitat,

În copacul vieții noastre,

Răsărit din rădăcina

Gândului senin, curat.

Mâna mea îţi prinde mâna

Și pășim pe-aceleaşi pajiști,

Tu, cu pas mai apăsat,

Întrebându-mă, pe cale:

-Cum? Când oare? În ce viață,

Noi credeam că ne-a lăsat,

Singuri, rătăcind în zare?

Eu, cu apa vieții tale,

Tu, cu râul vieții mele?

Şi de ce iubirea noastră

Zboară. zboară printre stele?

Dar ea, liniștit, se scaldă,

Răcorindu-se aieve`

Când în apa cea din mine,

Când în marea cea adâncă,

Ce pluteşte-în gând la tine.

Şi eram doar eu în mare,

Cea albastră, marea ta...

Însă apa cea din mine

Și pe tine te scălda.

Tu erai în gând la mine,

Eu, ca norul cel sihastru,

-O cunună de luceferi-

Străjuiam şi viața ta.

aburii vremii

de fapt toate s-au întâmplat

ca să se mai întâmple încă

o dată ca nu cumva bărbații

care păzeau intrarea în cetate

să crească atât de înalți

încât să nu îi mai încapă

cercul acesta albastru şi

am așteptat să se mai întâmple câte ceva

ba mai știam că nu fumasem niciodată

îmi tot amintea asta

şi totuşi ce-ar fi fost dacă...

ce ar fi fost dacă

m-aş fi oprit o clipă din

aşteptarea asta apăsătoare şi

aş fi aprins tacticos un capăt al timpului

aş fi traaas aşaaaa

cu sete absorbindu-l

în plămânii mei obosiţi

ooo aburii vremii hmmm

aburii vremii mi-aş fi zis

privindu-vă cu nepăsare

sau cam aşa ceva...

cu palmele deschise

***
sap adânc fântânile
de nori cu palmele deschise
în trupul nopții
acest veac împarte
incandescent inima pădurii
obosiți o să îmi crească sorii:
vine
nu vine
a murit
rup foi galbene
într-o așteptare răstignită
pe buză de anotimp
șoptesc munților să tacă
ce va şă fie o să se petreacă
aşa fi-va doamne
să îmi tocesc și eu încălțările în drumuri spinoase
întunericul mezonoptic a amuţit
cocoşii au asurzit
ascuţindu-mi glasul

şi cad în genunchi

risipind întrebări

par un copil bolnav

aflat în criza misterelor

ascult înserările cer

omului de cristal

să îmi cizeleze visele

trec prin stropii murdari

alunecându-mi mătăsurile

în valuri de tăcere

,,inima mea e un sâmbure bolnav zic

inima mea a fost uitată

într-un singur gând

învingând chemările

de peste trup,,

şi cad în genunchi

înaintea trădărilor mele

iertare cerându-le bătrânilor

din burta întunecată a

celui din urmă abuz