duminică, 16 septembrie 2018

o iau de la capăt



când amestec țărâna cu fulgi de asfințit
mi se usucă straturi de cristale în palme
şi caut ceva uitat demult
ceva care mi se pare că a plecat
pe culmile nesfârșite și nu mai are cale de
întoarcere întotdeauna mă îndrept pe calea tăcerii
într-o ultimă strigare

repet mersul cu capul plecat
ca un robot dezmembrat cu
mișcările ruginite
trebuie să merg mai departe îmi zic trebuie să
scot toate cuiele astea din trunchiul lumii nu
o pot lăsa să sângereze până la sfârșit mă așez pe
lespedea de piatră și chiar mă întreb
ce e acela un sfârșit

trec pe lângă cimitir fluturându-mi mâinile ca un copil
obosit ochii mei lunecă în luncile vesele
și beau apă din pumni de poveste
un început poate fi și-un capăt de dumbravă unde se adună în miez de noapte naiadele în dansurile lor nebune aruncându-și cămășile imaculate pe aripă de vânt.
... mă obsedează ideea asta
și îmi arunc hainele rupte spre ceruri
îmi leg rănile crude şi m-așez pe iarba descântată
ochiul inima spatele oglinda le-amestec pe toate cu roua de stele

Niciun comentariu:

iluminare

silită de vremurile seci interzisă ramurilor mici acoperită-n mantii de uitare cu gândul răscolind tăceri pe acolo îmi tremură iarna ră...