joi, 27 iulie 2017

Ceasurile au ticăit

Dansul umbrei focaliza privirile obosite,
Dincolo, mama aprindea lumânări în căldura sufletului,
Lumânările se reaprind și se sting în clipa genelor mele...

Umbra nu înceta să deseneze figuri fantasmagorice pe zidurile tăcerii.

Lumina se ascunde, mereu, jinduind efemerul dans...

Cândva, dansul lor se întrepătrundea într-un arabesc al zilelor și nopților.

Când s-a despărțit umbra de lumină?

Ceasurile au ticăit nebune,
ca niște inimi zbuciumate în căutare de iluzii....
Vlăguite, zac uitate în cascadă umbrelor...

Uneori, tata mai încearcă, în ascuns, să le resusciteze acele ruginite...
Limbile plictisite strigă timpul într-un glas șovăitor, pentru o scurtă vreme...

Mâine, tata o să-și fac din sfoară timp și o să-mi deseneze în culori acrilice viitorul pentru a mă proteja de umbrele negre ale trecutului...
Dar mai pot aștepta până mâine?

***
Păsările văzduhului măsoară, neobosite, timpul cu bătaia aripilor...

Când se face seara, își îndeamnă puii să se hrănească cu mană cerească.

Țipătul îndestulat vestește prezența Creatorului prin apropierea luminii.

Zilele capătă detalii nebănuite.
Ele-și opresc zborul și ne întreabă pe fiecare, în parte, la ce număr vrem să ne oprim...

Lumina încă se ascunde în colțul gândului poftind mijlocul sacru al umbrei.

În noapte, un stol bine hrănit ne înalță „prizonieri” în albastrul nesfârșit,
acolo unde cerul îmbrățișează pătimaș zarea...

Eu îți pot zări chipul în lumină...
Tu îmi poți desluși sufletul în umbră...

A câta oară chipul tău îmi acoperă sufletul dezgolit???

Tata îmi șterge cu mâna stângă fruntea îmbrobodită de sudorile trecerii,
cu dreapta nu încetează să-mi deseneze viitorul...

Niciun comentariu:

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare de demult aștept cu tălpile de foc- e ca şi cum aș avea un bandaj în jurul capului amor...