luni, 27 iunie 2016

Lumea din oglinda(cateva poezii din acest volum de debut)

 Orologiul de pe frunte
din volumul ,,Lumea din oglindă,,

Ocolește-mă cu teamă,
Dar privește-mă o dată,
Și-ai să vezi că sunt doar piatra
Sfărâmată-n altă piatră.

Eu îți port pe umeri firavi
Stâlpul șubred de la poartă,
Stâlp ce îți vorbea de mine
Și de ochii mei de moartă.

Noaptea, ochii mei coboară,
Se desprind din împietrire,
Și-ți pătrund lumina-n casă,
Când iubirea, neființă,
Se ascunde-n amintire.

Tot mai stau la tine-n vise,
Cu parfumu-mi desuet,
Privesc zarea ce se-arată,
Și te strig cu glas de nimfă, întristată.
.................................................
Ieri, un cioclu mi-a scris fruntea
Cu un cui roșit de vreme,
Să nu uiți că-ți sunt pierduta
,,Cea plecată să te cheme,,.

Fiindcă azi mă regăseai
Tot în locu-n care urma
Cu un secol mi-o pierdeai...

Orologiul de pe frunte bate ritmul sacadat,
Din secundă în secundă îți șoptește:
-Te-a uitat, te-a uitat...
...................................
...................................



Îmi plec fruntea de Medee
Autor Dorina Neculce

Sufletu`-mi te strigă-n limba
sufletelor adormite
ce nu îndrăzneau aseară,
când dormeai, să te sărute.

Frumuseții tale sacre,
mâna mea de moartă-vie,
îi înscrie-n taină șoapte,
vis de noapte azurie.
Iar urechea se deschide
ca stăpân pe lumea largă,
(fulger trist pe trupul tău)
unde ochi ascunși adună,
cum și-adună ochi pe coadă
întristată de păună.

Și prin gânduri trecătoare,
îmi plec fruntea de Medee.
Îmi duc ciuta la izvoare,
să îți fac din ea, femeie.



Iar vin la tine

Vântule, ce ai cu mine?
Cuvinte bete, răsfirate
De nu mai zburați si voi,
Ca celelalte? și vă opriți
La mine-n plete.

Mă întorc la tine, drag prieten,
Precum se întoarce ciuta,
Însetată, când ea piciorul
Și-l apleacă și de izvor
Se lasă sărutată.

Iar vin la tine în suflet
Să îți las semn de doruri grele
Și dacă n-ai ce să mai faci cu ele
Îți scriu pe trup scrisoare,
Cu degetele mele

Să te mângâi în suflet
O stea să îți aprind
În nopți senine și apa
Vieții mele să curgă peste tine.

Chiar dacă slova mi-i ascunsă,
Eu îți trimit cu adierea scrisoarea mea
Înăbușită și tăcută, mai tăcută.
Ca însăși Ea, Tăcerea.

Dar totu`-i trecător și
Noaptea-și cerne-n veci
Ploaia de stele, iar ciuta
Moare adesea însetată
În plăcere.



Îmi plec fruntea de Medee
Autor Dorina Neculce

Sufletu`-mi te strigă-n limba
sufletelor adormite
ce nu îndrăzneau aseară,
când dormeai, să te sărute.

Frumuseții tale sacre,
mâna mea de moartă-vie,
îi înscrie-n taină șoapte,
vis de noapte azurie.
Iar urechea se deschide
ca stăpân pe lumea largă,
(fulger trist pe trupul tău)
unde ochi ascunși adună,
cum și-adună ochi pe coadă
întristată de păună.

Și prin gânduri trecătoare,
îmi plec fruntea de Medee.
Îmi duc ciuta la izvoare,
să îți fac din ea, femeie.


ce-i pasă lumii?
versuri dorina neculce


ce-i pasă lumii dacă mor?/
și dacă mai trăiesc ce-i pasă?/
ce-ți pasă Ție dacă mai plutește-un dor?/
și dacă rănile mai dor/ ce-ți pasă?/

în lume sunt un spectator/
(un trist spectacol la fereastră)
dar uneori devin actor/
în viața nemiloasă/
cuvinte calde-mi mângâie obrazul/
priviri de spini îmi biciuie grumazul/
nu mă mai mir de legea lor/
sunt spectator/
și uneori/ devin actor...



Să fiu eu ploaia ta de stele


E noapte. Stelele au tăcut.
Doar foia albă mai aşteaptă
S-aștern povestea noastră,
Ce-n altă viată a început.

Dar ca povestea să se lege,
O altă viaţă aş mai vrea
Și altă mână să se lege
De mâna mea.
Deschisă-i calea.n noaptea asta,
Pentru-amândoi.
Ades` eu rătăcesc voit cărarea
şi pasul meu păşeşte înapoi.
Aș vrea să mă prefac dea pururi
În susur de izvor,
Să te privesc când îți săruți iubita
Și te-oglindești în apa cea din mine
Cu patimă și mare dor.
Aș vrea, de la începuturi,
Să fiu eu ploaie aprigă de stele,
Ce cade-n fața ta.
Să mă aștern pe fruntea adoratei tale,
De noapte bună,
doar pe mine, să poți
a săruta.


Let me be your star rain (Să fiu eu ploaia ta de stele)

It's night. The stars were silent.
Just waiting white sheet
To write our story,
What began in another life.

But that story to law
Another life I want
And another hand to law
Of my hand.

Open is the way tonight,
For both.
I often wander willingly path
My step back and walks.

I want to pretend forever
The murmur of the spring,
Watching you when you kiss girlfriend
And you reflected in the water of me
With great passion and longing.

I wish, from the beginning,
I be fierce rain of stars,
That falls in front of you.
I head down on your adoration,
For good night,
you can
just kiss me.

traducere, Cristian Alina

când mama devenea femeie

în fiecare seară mama îşi frângea
în trup toate pâinile care i-ar mai fi rămas
până la sfârșit descoperea şi ea cărările întortocheate ale somnului
când era primăvară nu trebuia decât să lase fluturii vărgați
să o acopere şi de aceea îi tot ademenea cu picături de sânge
strecurate înadins printre ferestre
alteori se întrista și devenea dintr-o data femeie
îşi retrăia toată viața clădită
într-un mod spontan
într-o casă uitată
(fără de ferestre) cu perdele ciuruite
forfotind fluturii oboseau plutind haotic
pe deasupra ulicioarei nesfârșite
unde n-a mai călcat picior de om
din când în când mama se trezește
îmi adună hainele abandonate
şi râde aşa copilărește până
se împuținează la inimă și trup
apoi priveşte peste apa infinitului
departe/dincolo/în ţara umbrelor de ceară
a început din nou să plouă
cu fluturi vărgați reîntregind nisipul
peste unghiile mele nemăsurate
care îndrăzneau să frigă

când mama devenea femeie

în fiecare seară mama îşi frângea
în trup toate pâinile care i-ar mai fi rămas
până la sfârșit descoperea şi ea cărările întortocheate ale somnului
când era primăvară nu trebuia decât să lase fluturii vărgați
să o acopere şi de aceea îi tot ademenea cu picături de sânge
strecurate înadins printre ferestre
alteori se întrista și devenea dintr-o data femeie
îşi retrăia toată viața clădită
într-un mod spontan
într-o casă uitată
(fără de ferestre) cu perdele ciuruite
forfotind fluturii oboseau plutind haotic
pe deasupra ulicioarei nesfârșite
unde n-a mai călcat picior de om
din când în când mama se trezește
îmi adună hainele abandonate
şi râde aşa copilărește până
se împuținează la inimă și trup
apoi priveşte peste apa infinitului
departe/dincolo/în ţara umbrelor de ceară
a început din nou să plouă
cu fluturi vărgați reîntregind nisipul
peste unghiile mele nemăsurate
care îndrăzneau să frigă

rugăciunea femeilor poet


rugăciunea femeilor@poet

scriu poeme la o vârstă 
nu tocmai
fragedă
stau cu sufletul descheiat la
piept e ca o ruptură  adâncă
poate locul acesta cu peste 
o mie si ceva de indivizi
e mai bun zic și tremur la gându că
numai un cuțit construit abil
din căpițe de cuvinte
mă va tăia,,
pe din două și
agonizez cu poezia sub braț
,,domnule nu vreți o poezie,,
otrăvită cu picături de salivă
din gură de șarpe strig
sunt fetița cu chibrituri 
dintr-o pagină
de poveste
mi se face frig
ochii mei fierb
sub presiunea gheții
doar una vă rog domnule
nu întrerupeți șirul
rugăciunea asta a mea
pusă pe sârmă
o să vă aducă 
ani de ghinion

simplitate



am terminat cu profunzimile
îmi zic de astăzi
voi fi omul de rând
am să învăţ chiar şi închinarea
până dincolo de cuvânt
-continuă aplecare
între un pârâu şi
celălalt-
înghiţită de aceeaşi
zbatere de pleoape
săvârşindu-mă sacru
în dansul de fluturi
voi arde lumina
aripilor clarvăzătoare

statică


.. prin mine trec
izvoare tulburate de
mugetele cerbilor de argint
şi toate ploile astea
îmi zidesc neaşteptările
socotindu-mi braţele de lut
cu spaima aceea îngropată
de demult
care m-a numit
Femeie şi umbrele simt
cum îşi trec mâinile osoase
prin mine
ascultă!
cum mă alunecă
în tăceri strigate
în cântece vii
ecouri mult prea încercate
cu pleoapele de plumb

dar, iată-mă!
stau iară piatră
îndelung șlefuită
în inima unor statui

miercuri, 22 iunie 2016

hunting




cu ochi de pisica bolnavă
mă privesc desprinzându-mă
din umbră contestatarii mei
îmi vânează căderile
suntem ,,care pe care,,
imitând sunetele nopții
la câte un pian cu clape ruginite
punem copiilor un curcubeu
în buzunar
brutalitatea
își roade unghiile aSortate
aruncă un deget așa
din încarnat spre descărnat
cu privirea furibundă bine fixată
suntem DESprinse
din aceeași așteptare
și totuși sfârșitul pândei
încă n-a venit ghearele mele
se înfruptă din
gheara de pisică
înserarea îmi toarce
degete din sârmă
femeia de sticlă îmi însemnează
tristețea pe asfalt
alăptându-și pruncii
tresare geometric:
,,i-așa o iluzie simplă
de-o clipă
a cheilor răsucite,,
și peste flori nemuritoare
cad gloanțe de argint

am învățat

AM ÎNVĂŢAT MERSUL
PE VÂRFURI uneori
calc mai apăsat
inima mă îndeamnă
să îţi dau bineţe
o torn în bronz şi totuşi
zic sunt un om bun
vecinii mei spun bancuri despre moarte dar
despre serile senine ce aş putea să povestesc
mâine trupul meu viu se va deschide
mâinile vor înceta să îmi ridice pietrele
pe umeri în fiecare pas al meu
eşti tu cel de la începutul căutărilor mele
stai aplecat îngândurat îmi întrebi inima
dacă i-au crescut aripi
până unde ar putea
să zboare

luni, 20 iunie 2016

...OARE


Oare vei mai veni,
TU, cititorule,
Pe vârfuri de zare,
Flori de pe inima mea
Vei mai culege?
Auzului decopertându-i
Chemarea
La căpătâi,
Ședere însingurată,
Sub roua de cântec
-vaier de jale-
Din oasele mele albite
Vei mai rosti?

duminică, 19 iunie 2016

ars poetica(2)


călătorește poezia mea
înspre o altă lume trecătorule
neștiută la prânzul marilor genii
nechemată umilă târându-și ofranda
ochii mei cred că doar distanța
de la inimă la trup ne mai separă
..........................
privesc peste timp
o jumătate de trandafir
îmi ascunde fața
din ce în ce mai neclară
poezia mea te însoțește
într-o lumină întunecată
își croiește calea ca aburul cald
îți răcorește răsuflarea
-o amintire pe jumătate neuitată-

avant la lettre!


un soare negru
îmi polenizează așteptările
-dragoste fără de moarte-
-început fără de sfârșit-
țărmuri spulberate
fără de asfințit şi
un tată nevrotic
ștergându-și mâinile de
poala cerului mă însoțește
repezindu-și înspre mine
toate ploile-miracol
-pământ-făgăduință-
-sinele eviscerat-
după mine alergând
oameni doar oamenii mai
pot ieși astăzi din pietre sculptând
cu gurile de lup contestatar :-avant la lettre!

şi revoluția poate să reînceapă.

poem nou cu inimă veche

fata de fum arunca
scântei re(aprinse
din tălpile ei goale ieșeau focuri tari
cu limbile ascuțite
în soare
mă spălam și
îmi pieptănam
gândurile obosite
pe singura tarabă
a talciocului de suflete abandonate
se vindeau dimineți foarte reci
cu inima caldă
fata de fum te striga
îți strecura pe nevăzute
bucăți de stele culese
din grădina bucuriilor
pe când roua nu se luase încă
de pe obrajii nopților nestinse

sâmbătă, 18 iunie 2016

prestdigitatie

la mine în cuvinte nu
mai moare nimeni
s-a închis cimitirul ceţurilor

năluci cu umbre şoptite
vor urca agale
pe un alt drum
ascuţind
glasul răguşit al lumii
cocoşi de tinichea vor trâmbiţa
întru un alt început
la mine
în cuvinte
empatizez
cu desparţirile

miercuri, 15 iunie 2016

the inward

I am blooming
in your heart
like on rose
in finger

trăiesc

într-un anotimp
al mâinilor de piatră
în strigăt strident
(disipată şi mută)
îmi vei găsi umbra-părerilor de rău-
supra(Pusă
peste sfârșituri
şi așteptări
în glas
în gesturi tandre
și amânate în catedrale
suspendate
fără de folos
mă voi întoarce
la rădăcini
-pendul cu limba ruginită.

duminică, 12 iunie 2016

Blestemul zenitului(2)

Un cântec îndepărtat
mă cutreieră în zorii dimineților de mai.
Aroma mirifica a florilor de umbră
inundă în nopțile pierdute gânduri solitare,
agățate nepotrivit, de alte gânduri prăfuite...
Candela era aprinsă și își juca peste trupul nopții desene enigmatice .

Când se stingea, casa umbrelor se umplea, iar și iar,
de mirosul rugăciunilor neterminate și
se îmbrăca în colț de rai,
cântec solitar de pasăre ibis...
...
Mâini vlăguite reaprind din degete alt întuneric.
Lumea se luminează cu lacrimi înghețate,
strălucind în desfătarea răcoroasă a razelor de lună
Mă și zărești, pentru o clipă, prin mulțimea pașilor pierduți,
îmi reverși în trup tăcerile târzii și
trandafiri albaștri torni neîncetat peste pieptul aproape îngropat.
De la o vreme rupi din trupul zilelor spini vii.
Boabele de sânge înfloresc pe degetele tale,
diamante rece, șlefuitoare de vreme, se întorc în vene desfundate,
mâna îți ia forma tulpinilor spinoase.
Spini otrăviți se înghesuie să te locuiască.
...
Totul e ars.
Amintirea culmilor aprinse răsucește dimineața vinovată peste
oasele frunții tale îmi scutură
petale înroșite. Trupul meu se încordează în dureri și așteptare.
Dar timpul trece pe lângă noi fluierând a nepăsare și
strig nimicul, călare pe asinul umilinței, slobozindu-mi din pieptul prea plin, râul de hohote nebune
adorm străfulgerat de
Blestemul zenitului.
...
Petale și spini se întrepătrund pe aleile Edenului
înmiresmând-și căile răbegite de căutare...
Mai vezi câte un El și o Ea înflorind în rondul de sub fereastra sufletului tău
ca o amintire tulbure și nechemată...

Blestemul zenitului



Ning pădurile rănite,
de petalele,  covor,
Spini cu ace oțelite
au spart pieile de dor...

Zace trupu-n putrezire,
Chiar parfumul s-a înecat.
Ai plecat fără de știre.
În zadar te-am căutat...

Mergi pe culmea veșniciei,
Cu albastrul tău fior,
Stea aprinsă a făcliei...
te blestem, nu te ador,

Cu ale tale șoapte moarte,
Liniște să n-ai în noapte,
Să te seci în candid dor,
Vlăguit și mult pribeag,
nimănui să nu-i fii drag...

Să te stingi încetișor...
Fără apa cea de taină
Care curge , din izvor...

joi, 9 iunie 2016

în frângerea păinii



străinul care m-a preţuit
iată-l şi-a vindecat rănile
a și plecat ca
o pâlpâire de lampă
în iatacul mâniei
a închis ochiul cerului
cu un singur dinte
înspre o nouă lume
în frângerea pâinii
cel căzut e ca şi câștigat
rătăcitor
într-o luptă absurdă cu sinele
din culoarul altui timp
îngerul deschide trapa
dăruindu-mă jertfă
cumpărătorului de vise
cu obrajii lui proaspăt
aprinși cu trupul lui
încă mirosind a ierburi
sunt cel învins îmi zice
lăsându-mă pradă vieții
iată-mă sunt
pe de-a-întregul
vindecat

luni, 6 iunie 2016

alea jacta est!


o caut pe luli și palmele ei reci din care să beau apă cristalină apa aceea a uitării luli a plecat într-o seară prin râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors decât pasărea cu aripile despicate îmi numără zilele din trei în trei s-așază pe umărul meu stâng înfige adânc gheara să-mi culeagă de pe buze urmele de rouă pe sânii mei se prăvălesc multe cuvinte stârnite de o durerea ascuțită lama strălucindă în stropi de mătase lângă tine a rămas doar femeia acoperită de mantia înserării eu mă fac ghem strâng pasărea în mine acolo îi jumulesc penajul mă umplu și dau pe dinafară scuip penele de vultur dar mă gândesc la numele pe care o să mi-l dăruiești la întoarcere n-o fi oare prea târziu? fixez obsesiv toate crucile din cimitir poartă același nume mestec zilele grăbit și le arunc alea jacta est strigă cineva iar ai pierdut bărbatul din coaste îmi ticăie bătrânul chronos își strânge la piept ceasul ca pe-un copil lăsându-și doar umbra la mine-n spate o văd pe luli în râul rece din oglindă întinde palmele și sorb după mult timp apa dezrădăcinării

vineri, 3 iunie 2016

electorală


ieri mi-a bătut primarul
în poartă cu un teanc de pliante
netede și strălucitoare de
trei ani
nu i-am văzut mutra
îmbrăcat în haine țărănești
ca un vodă
ieșit din legendă
cerșea voturi
pe la casele muritorilor
se plimba stingher
pe o străduță improvizată
numită ironic strada
primăverii
aici locuiesc
oamenii cu viața în spinare
sunt coloniștii rămași fără locuri
de muncă și-au uitat rădăcinile
pe sub pământ
și au construit
un sat
al durerii
,,de când a ajuns primar
nu mai vorbește cu nimeni și ne privește de sus
când mergem la primărie
să ne spunem necazurile,, îmi spune în stația de autobuz
un bărbat slăbit
fără brațul drept
privesc
în urmă
tușind încurcat
și eu și el ne simțim puternic
amenințați

Peștele din suflet


-Ce mai atâta tulburare,
Trecătorule? Oprește-te!
Vremea sosirii s-a înăsprit.
Oameni cu mâinile de foc
Ne cutremură pământul,
Au limbile de jar și pârjolesc tot
Ce-a mai rămas. Lanțul de aur
De dimprejurul inimii apasă
Și copiii tot mai încearcă
Să ne prindă peștele din suflet.

joi, 2 iunie 2016

în așteptarea uitării

nu am mai scris demult tu
o să mă ierți Doamne ești mereu
pe urmele celor nevăzători pe
șchiopi nu îi lepezi la
marginea drumului dai apă
celui însetat adăpostești
acolo în scripturi
păsările cerului
să-și facă mii de cuiburi din
literele sacre numai noi
nu o mai scoatem
la capăt te căutăm și

nu te găsim te chemăm
cu frică și îndoială în
suflet ni se face sete
ochii ne amorțesc femeile noastre
nu
mai au
palmele crăpate le
așteaptă occidentul ca
un amorez mereu îndrăgostit
copiii dau interviuri tulburătoare
cum te simți tu
când nu e
mami lângă tine
îi întreabă măruță ascuțind
un dinte de satrap
inima copilului se îndoaie sub ruine
nu mai sunt ziduri ne-a
rămas doar golul acesta
sfințit și ne împachetăm trupurile în ceară
așa așa de azi nu o să te mai doară
bisericile sunt în construcții de câteva secole
se sting în așteptări și ovații
democrația încă n-a murit numai
prin palmele mele cicatrizate
trec râuri de sânge ca să
te mai pot mângâia Doamne și numele tău
este sfințit

miercuri, 1 iunie 2016

gothic solitude

L-am numit Absenţă şi am
crezut că l-am uitat atât de
nevăzut de neatins de neștiut
nemaiauzit de alb
sticloasă imagine ştearsă
a unui vers solitar spânzurat de
o margine de mal în care numai
copacii fără de umbre mai răsuflă cenuşiul
contopindu-se-n tine stins de parcă
nici n-ai fi existat acolo unde îngenunchează
prelații în sanctuarele de foc am
ars un întuneric de cenuşă
veşmânt al unui Alt Fel de Om numit Dorinţă
care va bate în zorii florilor de crin şi
se va naşte fir încurcat al morilor de vânt
ţesut în stânci-cazma săpând chilii o să
nască la rându-i îngheţul şi o să-mi ţină
în frâu apele adânci cu privirile lui dezrădăcinate
ca nişte arme ruginite dar cu siguranță
ceva o să se schimbe zic în
jocul acesta necinstit în care
noapte își schimbă mereu măștile
cu Întunericul

prenaşterea

mi-au răsărit stele în talpă şi aștept inima însângerată a orașului de ceară să bată aritmic cu pumnul în piept şi ...