luni, 25 mai 2015

citadină

străzi întunecate şi
oameni de ceară
îngenunchind
cu gurile de sânge
duc umbre dezbrăcate
şi iată încă
un ceva/cineva
de dincolo de linişte
zarea netezind.
-e pace, zic
de-mi scânteiază tălpile
în ploaia asta desăvârşită
care
se scoboară
ca o dulceaţă amară
sufletul despicând
ochiul înghite geana
oraşului topit.

duminică, 24 mai 2015

haiku


flamuri de cireş
gânduri purpurii de stea
scâncet vioriu

cerşetorul de iluzii



uneori îmi abandonez sufletul
în mâna unui copil orfan
am deplină încredere
doar în intuiție mă
dezvelesc de
straturi lutoase
ca de nişte frunze.

-argintiaţi-ochii mei
încep a dezmembra
văzDuhul
sunt Eu
alunecat
la poalele cetății.

Și stau Aici până
se închide Poarta
cerului-cerşind lumina
la umbra singuraticei Raze.


joi, 21 mai 2015

poezii traduse en.

CV: Dorina Neculce: - Born June 13, 1964
Neculce village in the county of Botosani
Dorina Neculce , is a member of Cultural Society of Junimea 90 - Iasi in 2010. She has become:. Corresponding Member (invited) at the Writers Union from USA, on May 27, 2014.The National Writers Union of U.S.
poezii care vor fi publicate in Antologia internationala ,,The Art to be Human,,-vol. 15
1. I am a writing machine
obsolete with a meat ribbon
the poet supress me in his hands
of blood: tick tick tick
my veins are flowing
turning loose the walls
are hating me
the housewives
with fallen breast
I become
expensive
tiresome
metaphorical
I pretend
in subtle way
I’m only
a crying I tell myself and
I scream freeing me
through the rain of blood
in the darkness
my mouth
is changing
in the mouth of the wolf
2. my name is Sophia
for a while I have been separated living
on the edge of the broken dream
I go in and
I go out
with my hands tied up I hear
closed quietness in a world of story
how can you be a shadow over other shadows
a savage rose a petrified thought
I hear the beats of my heart at noon
and I tell them:
I want all or nothing
(but what can you ask
to a common killer
more than)
one last bullet
a reinstalled finger
3.I am lost
In my soul
Gait in my fingers
my blood cold
- Poor child -
remained without border
I try to stray
over the banks of fog
turning my eyes
in the depths of springs
You- always depart-
with just wages up
my wandering soul
4,the death's dolls
when ends this run
I tell
I am a human good
I carry my pain mask
of silver which grew up deep
in flesh the bled flows
my mornings can be your nights and
my nights can be edge of time
I am
a human as anyone else
swimming through the daily asphalt
of the plumb city
leaving my mark
of earth
I leave the curtain over
a field
in which kill themselves dolls
with rotten eyelids
with leaning mouths
as in one last call
I am a good man
I don’t watch

miercuri, 20 mai 2015

lost in my soul

Gait  in  my fingers
my blood cold
- Poor child -
remained without border
I try to stray
over the banks of fog
turning my eyes
in the depths of springs
You- always depart-
with just wages up
my wandering soul

rătăcit în sufletul meu

port în degete
sângele meu rece
- copil sărman -
rămas fără de graniță
încerc să mă răzlețesc
peste malurile ceții
transformându-mi ochii
în adâncimi de izvoare
tu- mereu plecat-
cu simbrie tocmindu-te
sufletul să-mi rătăcești

sâmbătă, 9 mai 2015

EV-A

sub un măslin
înfloreşte Pacea
secătuind izvoarele
ne şi căutăm un loc
de ieşire
înspre un alt Cer
până la urmă
cortina se trage
astupându-ne
cu prea multele vorbe
suntem iar vinovaţi
ieşirea din coastă
e semn
de înaltă Trădare


vineri, 8 mai 2015

Despre Îngeri rătăciţi



Se împlinește exact un an de când am fost martora unei întâmplări destul de ciudate petrecute în viața mea.
De multe ori m-am întrebat dacă a fost aievea sau a fost doar o închipuire a mintii mele obosite.
Ieșisem de la o întâlnire de cenaclu a Academiei Păstorel, din Iaşi.
Era o zi frumoasă de primăvară şi am hotărât să urc singură dealul Copoului.
Admiram statuia Veronicăi Micle şi nu încetam să fac niște fotografii încercând să profit din plin de lumina aceea aproape nepământeană.
Două femei de vârste diferite, una să fi avut 40 de ani, iar cealaltă peste 70, se apropie de mine şi încep o discuție directă despre faptul că statuia lui Eminescu nu se află lângă cea a Veronicăi. 
Acuză amândouă lipsă de inițiativă a celor care conduc acum lucrurile legate de cultura Iaşului, făcând referiri și la cele două statui din bronz furate de pe soclu.
Prezenta lor îmi dădea o stare de bine şi de straniu în același timp.
Vorbeau una în completarea celeilalte, totuși femeia mai în vârstă părea să dețină de fiecare dată controlul asupra dialogului.
Le privesc insistent și observ îmbrăcămintea lor retro, sau mai mult decât retro, ceva care îmi amintea de perioada foarte îndepărtată.
Erau niște apariții destul de  ciudate, pogorâte parcă de dincolo de timp.
Asociez chipurile lor cu o altă întâlnire, mai veche, petrecută prin dreptul Bisericii Trei Ierarhi, când le-am auzit cum se certau.
Femeia mai tânără ar fi vrut şi atunci să mă abordeze, iar cealaltă striga cât putea de tare, vizibil iritată :,,tu vezi că nu mai avem Timp!! Tu nu înțelegi asta? Că nu putem întârzia?,,.
M-am întrebat, atunci, unde oare se grăbeau. Dar am uitat destul de repede incidentul.
Am făcut, însă, legătura cu acel moment şi le-am zis: dar noi ne-am mai întâlnit o dată, pe Bulevardul Ştefan cel Mare, prin dreptul Bisericii Trei Ierarhi.
Femeile se privesc şi tresar neliniștite încercând să ocolească subiectul.
În discuțiile noastre, mereu, îmi spuneau că ele nu sunt din lumea asta şi că o să pricep despre ce e vorba, cândva, dar să ţin minte: oamenii de azi nu mai sunt oameni de altădată, sunt doar niște închipuiri, unele chiar foarte rele. 
-Unde sunt, doamnă dragă, oamenii de altădată, că eu nu mai recunosc lumea asta? mă tot întreba doamna mai în vârstă, indignată, privind cu suspiciune trecătorii pasivi, învesmântați în probleme cotidiene. 
-Dumneavoastră vedeți că nici nu mai au timpul şi nici interesul să privească o banală floare. Totul se schimbă, da, da, totul, dar nu în bine.
Mi se spunea să nu am încredere în cei care se dau drept prieteni şi eu mă simțeam ca la o banală lecție de dirigenție. Mi se părea un sfat de rutină şi, în gând, mă împăunam că știu eu, din astea. 
Multe aveam să pătimesc mai târziu, îmi mai spuneau ele, armonizându-și vocile, dacă o să îndrăznesc să le nesocotesc sfaturile.
Hainele lor păreau vechi dar foarte curate, şi nu era doar atât, aveau un aspect imaterial, străveziu, iar gesturile lor trădau o absentă îndelungată din întregirea decorului urban. vorbim despre Iaşi, un oraș obișnuit cu fel de fel de prezențe. Și totuşi ele m-au frapat de la început.
Ziua aceea mi-a adus pacea şi o oarecare limpezire a gândurilor. 
Atunci m-am întrebat pentru prima dată ce aș putea face cu viatț mea, cu ziua de mâine.
Merită să trăiesc un destin fals, un simulator de viată ,,liniștită,, sau e mai cinstit să îmi iau ,,zilele în mână,, şi să plec cu ele acolo unde mă vor duce pașii.
Le priveam şi parcă mintea mi se deschidea ca o trapă, încercând să îmi absoarbă întreg trupul.
Femeile aveau şi câte o geantă cu un aspect neobișnuit, pe care o țineau strâns la piept cu ambele mâini, de parcă ascundeau acolo ceva extrem de prețios.
Auzisem, cândva, niște ,,povesti,, halucinante, despre faptul că în Iaşi trăiesc multe făpturi, care pot fi îngeri sau extratereștri, dar am dat şi nu am dat crezare vorbelor pe care mi le spusese cândva o prietenă.
Totuși cine erau femeile astea din fața mea, cu aspect lor straniu, desprinde parcă din unda unor oglinzi, rătăcite într-o buclă a timpului,  venite parcă să mă ghideze, să mă schimbe, să mă ajute să nu mă rătăcesc şi eu printre oameni?
Din vorbă în vorbă le spun că vin de la o ședință de cenaclu şi ele par să știe despre mine mult mai multe.
Apoi, mă întreabă despre viaţa mea personală, și eu le spun că se aseamănă cu un tren vechi tras pe o linie moartă, iar femeia în vârstă pare să răbufnească și mă întreabă pănă când o să mă mai complac într-o astfel de situaţie, fără de capăt şi fără scăpare.
-Până când, doamnă, o să stai dumneata lângă cineva care te umilește şi îţi vinde sufletul? spune dumneata, până când?? Doamnă, lumea e mare...Lucrurile se așază de la sine. Nu te mai acuza și nu te mai chinui pentru că nu ai ce salva...de fapt, chinul tău s-a încheiat...de asta suntem noi, aici.
Îmi se repetau să nu merg singură în cimitirul Eternitatea, din Iaşi, pentru că acolo se întâmplă mereu lucruri ciudate. 
Avertizarea lor părea să mă irite, dar nu interveneam ca să nu le supăr, și pentru că îmi deveniseră foarte simpatice cu felul lor protector.
Prin parcul Copou erau niste manifestări ecologice. Femeile vor să ne plimbăm şi eu străbat cu mâinile șirul acela compact de oameni, le fac loc printre glasurile metalice ale manifestanților. 
Ele par vizibil stânjenite de mulțimea asta ca un val uriaș de trupuri.
 ,,Poate că cei din jur nici nu le văd,, gândesc eu şi tot în gând mă pufneşte râsul de nerozia mea.
Sunt nişte doamne simpatice care nu au mai ieşit de mult în valul oceanului forfotitor al orașului.
-Dorina, tu ai văzut vreodată păunii? mă întreabă ele, scoțându-mă din vâltoarea gândului meu nesăbuit.
-Nu.
-Cum se poate să stai în Iaşi de 18 ani şi să nu vezi păunii? Asta nu se poate. Mergi cu noi să îi vezi.
Pornim pe stradă, discutând despre lumea de azi, pe care ele nu o mai recunosc, despre cât de alunecoși sunt oamenii şi iar insistă să nu mă încred în ei.
Ajungem la păuni și vreau să fac niște poze ca să le surprind şi pe cele două femei în cadru, să le pot studia mai bine chipurile când ajung acasă, însă constat cu surprindere ca aparatul mi s-a descărcat brusc, deși, îl încărcasem cu o seara înainte, ceea ce îmi creează iar senzația de mister, de nenatural. 
-Mergem spre Universitatea Cuza şi ne oprim pe o bancă să ne continuăm discuția, spune femeia mai în vârstă. 
Ajungem și ne așezăm liniștite, iar eu
scot o ciocolată din geantă şi o împart cu ele.
Mănâncă tăcute, cu gândurile departe.
Apoi, brusc îmi spun să nu mă las de scris. Nu știu dacă sunt flatată sau stingherită de îndemnul lor. Mă gândeam la faptul că vorbele lor sunt un simplu gest de mulțumire pentru ciocolata pe care am împărțit-o împreună. Ele insistă cu explicațiile.
-Mulți vor vrea să nu mai scrii, spune femeia tânără. Să nu îi asculți. Tu trebuie să scrii, despre orice. Ai înțeles? Greșești dacă gândești altceva. Asta e menirea ta. De asta ai şi venit aici, în lume.
Femeia pare sinceră şi nu seamănă cu oamenii aceia care te pereiază încercând să obțină ceva de la tine.
-Nu cred că mai ajută cuiva ceea ce scriu eu, zic, vizibil iritată de nepriceperea mea de a-mi ,,vinde pepenii,,. Atâția oameni scriu în ziua de azi, încât ni se reproșează că punem pădurile în pericol. 
Ba unii iau atitudine că scriem prea multe cărți, dar nu fac prea mult caz atunci când se consumă tone de hârtie în campaniile electorale, în reclamele făcute unor mărfuri inutile, şi până la urmă scrisul oricui vine dintr-un prea plin sufletesc. 
Nu cred că am să ajung mare scriitor vreodată. Nu știu cine va deveni scriitor cu adevărat pentru generațiile viitoare.
-Dorina, va ajunge scriitor numai cel căruia i s-a dat Harul, spune femeia în vârstă.
Femeia mai tânără ar fi vrut şi atunci să mă abordeze, iar cealaltă striga cât putea de tare, vizibil iritată :,,tu vezi că nu mai avem Timp!! Tu nu înțelegi asta? Că nu putem întârzia?,,.le în pericol. ţe în creștet, neluându-ne în serios. 
Numele celui care scrie contează, nu calitatea scrisului. 
Un ,,leu literar,, poate să te sfâșie, poate să te şi înjure, să ne ia la p..., tot se vor găsi aplaudaci şi lingăi literari care să îi cânte în strună. 
Știţi că am întâlnit un asemenea individ, rudă de a soţului, un ,,dom* Ticuţă, poet de duzină, ratat prin bodegile din Botoșani, care mi s-a părut desprins din filele romanului absurd. Era şi un rasist îngâmfat şi curvar pe deasupra crezându-se tatăl poeţilor şi al Poeziei. 
Asta e literatura din ziua de azi. 
O grotă, un hârdău în care se scuipă şi se spun lucruri urâte.
De nenumărate ori am promis că nu o să mai scriu doar pentru a mă detașa de lumea asta a scrisului, plină de persoane dubioase şi atunci, mă întreb și eu: pentru cine scriu? vis-a-vis de întrebarea cetățeanului turmentat.
-Să nu te oprești, Dorina, tocmai pentru că vezi aşa lucrurile, întărește bătrâna, trebuie să scrii.
-Am să vă las o carte, le spun. Încercând să mulțumesc pentru interesul neașteptat arătat cărților mele, pe care încă le respect şi le iubesc. Am în geantă volumul ,,Lumea din oglindă,, din care am citit la cenaclu.
Scot cartea şi le-o dăruiesc. 
Ele o ating şi o mângâie așa de duios, ca pe un copil orfan.
Femeia în vârstă o ia şi o ține în mână. 
Mă tot întrebam, nedumerită, de ce nu o pune în misterioasa ei geantă pe care încă o strânge lângă  trup.
Apoi, îmi zic în gând, ferm convinsă de lucrul acesta: ,,nu sunt oameni, femeile astea nu sunt oameni, sunt îngeri,,.
Oare e o binecuvântare faptul că am întâlnit doi îngeri* sau e un semn că viața mea urmează să se schimbe?
-Știi, tu, Dorina, îmi zic ele, printre stele, în Univers, există nişte fire nevăzute, care ne leagă unii de alţii, pe cei de aici cu cei de dincolo. din cauza asta am ajuns la tine.
-De ce la mine şi nu la altcineva? le întreb nedumerită.
-Să nu te opreşti, Dorina, tocmai pentru că vezi aşa lucrurile, întărește bătrâna, trebuie să scrii.n turme, așa-zisul talent e al celui care s-a aşezat, undeva pe meterezele literaturii şi ne spuipă semniţe în creştet, reluându-ne în serios. 
-Trebuie să plecăm, spune brusc doamna în vârstă, deja neliniștită din cauza trecerii Timpului. Arăta aceeași neliniște ca atunci pe bulevard.
-Doamne, dar ce mai trece timpul ăsta, ceva de groază, nici nu știi când trece, îngână și cealaltă, ștergându-și cu dosul palmei sudoarea de pe frunte, pentru a-şi ascunde tulburarea.
-Stați! Aş vrea să vă mai întâlnesc. Aveţi un număr de telefon?
-Ne dai tu un număr de telefon, şi poate, cândva, o să te sunăm noi. O să te găsim. Să nu ai grijă. Oriunde te vei afla.
-Dar voi unde locuiţi? În ce cartier? Aveţi vreo adresă?
-Noi locuim peste tot. Dar trebuie să plecăm chiar acum. E foarte Târziu. Foarte, foarte...
Ne luam rămas bun cu o îmbrățișare care părea a  suda cele două lumi.
Cea tânără nu îndrăznea să mă îmbrățișeze, de parcă aștepta ca femeia în vârstă să îi dea acordul.
-Să nu uiți că trebuie să scrii, Dorinaaa!
Le mai aud doar glasul sugrumat, din ce în ce mai stins, în timp ce trupul lor dispare pe una din străduţele ascunse ale Iașului scăldat în lumina crepusculară a înserării, 
,,Să scrii, de asta ai venit aici...,, 
Tulburătoare zi. 
Parcă aș pluti și parcă aș avea aripi.
Mergeam pe străzi şi încă le simțeam ochii vii, sfredelitori, împlântați în tâmplă. 
Nu prea am îndrăznit să povestesc mult timp despre cele întâmplate în ziua aceea doar pentru a nu da de bănuit că nu sunt prea zdravănă, nu că aș fi foarte...  :)
Zile în şir am așteptat de la ele un simplu telefon.
Bine-înțeles că nu a mai sunat nimeni şi acum, chiar  dacă m-ar suna, tot nu le-aş mai putea răspunde.
........................................................................
Am povestit asta unui prieten care mi-a confirmat că a fost vorba de îngeri.
-Îngerii trăiesc printre noi. Uneori se ascund sub cele mai umile haine şi au aspectul cel mai comun, tocmai pentru a nu lăsa loc de bănuieli.
....................................................................
-Dar de ce, oare, nu a pus cartea mea în geantă? îl întreb eu, nedumerită.
-Dorina, sufletul nu se pune în geantă, îmi zice surâzând prietenul. 
Sufletul e ceva suav, ceva de mare preț. Cartea ta pentru ele a fost un suflet pe care ele l-au urcat la CER. 
Cartea ta e acolo Sus, în chip şi trup de suflet. Poți să te bucuri.
-Bine, bine, zic eu, oarecum ironic, dacă nu a avut loc pe pământ, e bine că a ajuns acolo SUS,  aproape de îngeri.
Zâmbim amândoi, dar zâmbetul nostru e amar, ca un medicament aflat în stocul unei farmacii pe uşa căreia nu va mai intra nimeni, niciodată.
Undeva, pe cer, două stele încă vii mă leagă de o lume mai puțin văzută.

joi, 7 mai 2015

spes est.



dansez la singurul
carnaval al umbrelor
lucruri ascunse îmi despică
trupul adevărul din ce în
ce mai fardat
îmi vibrează pașii labirintici
nici poezia nu mă mai ajută
cuvintele mă strâng
aș putea părăsi de tot acest decor
sumbru
cu pasul arcuit
din ce în ce mai îngreunat
trec malul tăcerilor
cu sufletul ruginit

Rechemare

Astăzi numele Lui Sfânt Soarele mi-a arătat. L-am privit cu înfrigurare Şi Lumina I-am aflat. Fiindcă zborul Lui fierbinte Mă încălzea...