vineri, 28 februarie 2014

nu pot muri

sunt prea tristă
poate pentru că nu mă
cheamă ana
toate anele
sunt fiinţe vesele
ele îşi spală de cu seară
feţele-n râuri şi
îşi zidesc în case numai umbra

picioarele mele
mă ascund
în zboruri de şacal
sunt o săgeată ascuţită
care acoperă cu lumina ei
valul fluviului în care
îşi înfige colţii de lapte
crocodilul de zăpadă

e foarte clar
nu sunt o ană
deci
nu pot muri
şi
îmi tot caut cu pieptul
aripa de jar

Dorina Neculce - Un Semn Adânc

miercuri, 26 februarie 2014

haiku

soare de topaz
licăr de lumini în ape
umbră întoarsă

haiku

colţ de cer arzând
pâlpâit de gene în
ochiul argintiu

haiku

aripă de jad
trecere prin ochi de timp
-efemeridă-

(DRingHill-Tradus) Celebrii Masoni Anticrestini

într-un singur trup

îmi poartă corbii trupul
până dincolo de sânge
trupul meu nu mai
e trup zic trupul meu e
o curgere domoală
peste ape
e o mare adâncită
către cer
dau ,,bună seara,,
locatarilor din vechiul turn
şi mâinile-mi febrile
apasă cu degetele
ridicate a strigare
miile de ,,like,,-uri
nu contează cui şi
unde
suntem
o generație
adunată
spre îmbolnăvire
într-un singur
trup

KÖLN Kölner Dom (Cologne Cathedrale)

Plouă azi


(din volumul ,,Lumea din oglindă,,)
Plouă azi ca niciodată,
Ploaie verde și curată,
Trupul tău își pierde tâmpla,
Când privirea mea s-arată.

Strigi să-ți mângâie privirea,
Plânge vadul în neștire,
Ochiul lui se oglindește
În albastra nemurire.

Tâmpla albă ca de var
Se desprinde din lumină,
Moartă ți-e iubita iar
Aștepți viața cristalină.

Să coboare peste dânsa
Seva venelor curate,
Treacă viața ta-n ființa-i
Prin ființa ta sculptată.

Plouă azi ca niciodată,
Plouă în grădina verde,
Apa lumii-i luminată,
Şi iubirea nu se pierde.

Picură din cer lumină,
Iar iubita cea de aseară,
Îngenunche, în grădină,
Ruga ei se înfioară.

Plouă încet și nu s-aude,
Dar nici vadul nu s-arată,
Plouă peste trupul nostru,
Ploaia cea de altădată....

marți, 25 februarie 2014

joc de rime

i-adevărat?
ai vrut ceva
din ceru`-acela care,
parcă, ne pierdea?

tu mă-ntrebai înfiorat
de te-am uitat... şi te-aplecai,
cutremurat.

când mă luai de subsuori,
creşteau în mine
luncile de flori.

când gura-mi astupai cu un sărut,
simţeam că sunt pierduta
zorilor de gând,
statuie întoarsă
din mormânt,
prin legământ.

luni, 24 februarie 2014

Ghicitul în bobi

Seara ne strângeam cu toţii în casă, împrejurul lămpii pâlpâitoare, ca nişte fluturi fără de aripi.avem cu toţii reguli stricte, bine stabilite de părinţi.
Eu trebuia să şterg cu o bucată de ziar sticla de la lampă și nu de puţine ori mă tăiam la mână destul de rău. Dar eram învăţată cu asta şi nu mă plângeam nimănui.
Oricum rănile se vindecau după o zi două fără să le mai dezinfectez sau să mi le leg cu cine ştie ce cârpe care ar fi agravat şi mai mult situaţia.
Bucuria cea mare, aşteptată de noi şi de vecinii noştri, era programul de melodii preferate de la Radio Iaşi. Programul începea pe la ora 19:00.
Cum se apropia momentul, oamenii satului se adunau, unul câte unul la noi acasă.
Începusem să îi cunosc după modul în care îşi târau paşii. şi încercam să ghicim pe fiecare:
-Acuma vine ţaţa Ileana Mănguşoaia, ziceam, când auzeam paşii uşor târâţi, aproape leneşi ai femeii.
-Ăsta e Gică a lu` mătuşa Ţurcăniţa...
De acum auzeam paşi nervoşi, de copil grăbit să nu piardă vreo melodie.
Gică era copilul din flori al uneia dintre fetele Ţurcăniţei.
Femeia l-a lăsat în grija bătrânei şi nu s-a mai interesa de soarta lui, fiind plecată ,,în lume,,.
Noi îl îndrăgeam pentru că era cuminte şi de ajutor la treburile de pe lângă casă.
Ni-l închipuiam cu toții ca pe un alt membru din familie, pentru că stătea mai mult cu frații mei şi lucrau împreună, ba la reparatul unui gard, ba la curățenie pe la animale sau la alte munci pe tarlaua de la CAP.
Era chiar foarte isteţ şi deosebit de talentat la muzică, dar necăjit pentru că atât cât era vara de lungă umbla cu picioarele desculț și avea tălpile tăbăcite cu spini.
Numai pe la începutul iernii mătușa Ţurcăniţa începea să îi coase opinci din piele aspră de porc.
La școală, la Galbeni, învățătoarele îl puneau să cânte muzică populară şi strângeau toți elevii într-o clasă ca să îl ascultăm.
El se simțea foarte important şi nici nu îi păsa că era singurul copil din școală fără de încălțări.
Îşi umfla pieptul voinicește şi începea:,,Cei trei brazi de la Siii-naaiiiaaa/I-a băăă-tuuut vântuuul şi ploaaa-ia/ I-a băăă-tuuut/ I-a scuturat, măi...,,.
Fiind ceva mai mică decât el, îl priveam cu admirație.
Mi-l şi închipuiam că o să devină, peste ceva timp, o mare vedetă şi o să cânte alături de ceilalți artiști pe la radio, la emisiunea ,,Preferata,,dar nu a fost să fie.
A mai revenit prin sat, după mulţi ani, după ce mătuşa Ţurcăniţa murise, uitată şi singură şi am aflat cu tristețe că băiatul talentat nu devenise vedetă, ci umbla prin țară cu o mașină încărcată cu paturi, încercând să le vândă.
Trăia, undeva, într-o zonă îndepărtată de munte.
Avea o casă plină de copii pe care încerca să şi-i hrănească. Și tot aşa...Mergea din sat în sat, fie iarnă, fie vară.
Dar cel mai cunoscut era mersul lui Stelică a lui moş Nicolae.
El avea un handicap locomotor cu care se pripășise după ce a fost afectat de meningita care a bântuit printre copii în anul în care s-a născut.
Pe atunci nu exista vaccinul antipoliomielitic.
După ce o generație întreagă s-a îmbolnăvit, se pare că statul a căutat soluții de combatere a bolii.
Aşa s-a început vaccinarea aceea cumplită cu înțeparea copiilor cu zece ace deodată.
Vaccinul acela, temut şi brutal , ne făcea să dârdâim din toate încheieturile când vedeam felcerul venind pe la case.
Țin mine că eu m-am ascuns după un morman de perne, în camera pentru oaspeți, şi tot am fost găsită şi vaccinată.
Semnul lăsat de ace semăna cu un trandafir de carne care tot creștea şi înflorea în sângele nostru, de la zi la zi.
-Acuma vine şi Stelică, ziceau ei şi se mai strângeau unii în alții, pe lavița îngustă, ca să îi facă loc şi lui.
Stelică intra bucuros și întreba de fiecare dată la fel:
-Ci făceţi? La ,,Preferata,,?
Dar nimeni nu mai se trudea să îi răspundă, și nici chiar el nu aștepta vreun răspuns. Toţi erau cu urechile ațintite la melodia care se derula plăcut din cutia aceea magică înspre pereţii nu prea înalţi ai camerei nostre.
Credeam că asta va fi viaţa mea pentru totdeauna.
Cu stăruință credeam că vom fi mereu cu toţii, îngrămădiți în cămăruța aceea scundă împărțind aceeași ,,bucurie,,.
Stelică era o prezenţă liniștitoare.
Boala îl făcea să zâmbească mereu, de parcă cineva îi schițase un zâmbet pe buze şi uitase să i-l mai şteargă.
Nu ştiam dacă e chiar bucuros tot timpul şi văzând că moş Niculae îl ceartă, zi de zi, o dată am încercat să îl jignesc şi eu.
Aveam vreo cinci sau șase ani. stăteam în livada noastră şi mă tot ascundeam după copaci. Deodată am început să strig la el cu ură copilărească:
-Hodooorooooguuu`!! Oi, hodoroguleee!!
Apoi mă ascundeam iar în iarba înaltă sperând să nu mă vadă, așa cum făceau și ceilalți copii din sat.
Calm şi cu zâmbetul pe buze m-a întrebat:
-Ai zâs ceava, Dorinică?
Văzându-l atât de cuminte, de ruşine îmi venea să intru în pământ ca un greiere prost ce mă simțeam şi de atunci nu l-am mai poreclit niciodată, ba mă băteam cu toți copiii care îl porecleau și îl vorbeau de rău.
A fost singura dată când m-am rușinat de o faptă de a mea necugetată.
el, cu puțina lui înțelepciune de copil bolnav, m-a făcut să înțeleg că oamenii nu trebuie judecați după vorbele altora, că trebuie să fii tu, în orice moment, cu multa sau cu puțina ta ,,lumină,,.
După ce oamenii mai vorbeau câte ceva despre melodii şi interpreții preferați din aceea seară se auzeau şi paşii mătuşii mele Butnăriţa, sora mai mare a mamei.ea nu venea niciodată la emisiunea cu melodiile preferate:
-Doar nu-s a lui Lupan, zicea ea. Cii? Nu mai am casî?
Aştepta şi tot aştepta să plece lumea ca să îi spună mamei de ce a venit. Dar lumea nu se încumeta să plece pentru că înțelegea prea bine de ce a venit. Atunci mătuşa nu mai răbda şi spunea păsul.
-Hai, Lenţă, să-mi dai în bobi cî iar l-am visat rău pi Stelică. Cini ştie ci o mai fi păţât, pi acolu, printri stăini, săracul...Lupăncile, ţaţa Ileana, Stelică şi toţi ceilalţi, ochi şi urechi, să vadă...ce-or spune bobii mamei...
-Da` voi n-aveţî casă, fa? Ci mai vreţî? întreba nervoasă, încercând să alunge ,,asistenţa,, nedorită. Însă nimeni nu o baga în seama şi lucrurile continuau nestingherite, așteptând ,,veştile,, de la Stelică, tocmai de pe la Constanţa. Între timp, discuţiile continuau:
-Doamne, aţ` auzît? Ci oameni cumsâcadi? cum cântî ei aşă di frumos, di ti umpli la suflit? încerca să schimbe subiectul ţaţa Ileana.
A doua zi, Nuţa lui moș Isăcel, mătura ograda cântând afon, cât o ţine gura.
Ea avea un defect de pronunţie pe care şi-l acoperea cu un ,,cîîî,, prelung înainte şi după fiecare cuvânt:,,cîîî, merliţa cââând îi bolnavă, cîîî, vine cucu ş-o întreeeaă, cîîî, vine cucu ş-o întreabă: cîîî, ce-i cu tine, soro dragă, cîîî, ce-i cu tine, soro dragăăă, cîîîî,, ...
Și din cântec dădea în plâns pentru că îşi amintea de toţi fraţii ei care erau plecaţi de acasă..
-Da` , haidi, o dată cu bobii aceia, Lență, îi mai amintea mătuşa Butnariţa, nerăbdătoare că mama nu mai termina de povestit câte ceva.
Mama tresărea speriată şi mă trimetea până la gura podului să aduc un ştiulete de porumb.
Eu îl dezghiocam cu mare grijă, ca să nu îi supăr, crezându-mă deja un fel de ghicitor al destinului oamenilor. Număram cele 41 de boabe şi i le dădeam mamei ,,să le descânte,,.
Mama închidea ochii şi o îndemna pe ţaţaia să se concentreze asupra lui Stelică.
Murmura ca în transă:..41 de fraţi, tăţi într-o cămeşă îmbracaţi, cum ştiţi a încolţi, a rodi şi lumea a hrăni aşa să ştiţi şi mie a ghici ce-i cu Stelică a ţaţaiei. Dacî o-ţi cădea în trei şi patru sî ciţi ghini veniţi, da„ dacî o-ţi căde în unu şî doi, sî nu sî aleagă ninica din voi,,.
Știam de la mama semnificația numerelor de bobi: un bob era singurătate, doi era îndoială, supărare, trei-bucurie iar patru vorbe. Apoi, îi aşeza după reguli pe care şi eu le învățasem şi îi spunea:
-Uite, ţaţaie, sî n-ai nici o grijă.. În două, trei zile îi acasă, cu vorbe şi ceva îndoială, dar să nu ai grijă...Nu ave șir di grijă câ tăt îi ghini!!
Și ţaţaia pleca bucuroasă, legându-și strâns broboada sub barbă.
Ca un făcut Stelică chiar venea de la Constanţa chemat parcă de vocea lăuntrică a mamei.
Crescută în câmp, fără de dragoste părintească, de la cei doi bătrâni care au luat-o de suflet, mama avea şi acum nişte coșmaruri cumplite:
-Aaaa!!! striga ea, încercând disperată să scape din ghearele somnului. Aaa!!! murmura trist şi apăsat, imperceptibil, luptându-se cu niște oameni negri care o urmăreau ,,să o omoare,, cu niște cuțite strălucitoare ca stelele de pe cer ,,ne spunea ea,,.
-Maaa-maaa! o zgâlțâiam uşor...Maaa-maaaa!! strigam mai tare, încercând să mi-o recuperez din burta întunecată a somnului. Ea se trezea speriată:
-Vaaaiii, draga mamei, se făcea că nişte oameni îmbrăcați în negru, cu niște cuţite mari în mână, mă tot fugăreau şi erau gata-gata să mă prindă...Da` bine că m-ai trezit tu, altfel cine ştie ce-mi făceau...
-Ai visat urât, mama. doar ai visat, încercam să o liniștesc. Lasă! Culcă-te! Dormi! Mai e mult până la ziuă...
Mama m-a ascultat şi-a...adormit, și-a adormit...

joc neterminat

mi se părea că trebuie
să îndulcim noi apele cu sulf
plase întinzânde
peştilor orbiţi de ştiri contrafăcute
într-o ultimă amăgire
amanetam pe nimicuri
aripi străvezii şi ochii
de fluturi
înecaţi
totul
e un mare joc
zic totul
e un tărâm
al focurilor sacre
purificându-ne gândul
arcuri
suliţe
săgeţi
traversează
cerul -împlinire a unui vis/ scrisoare de demult
din celelalte tărâmuri în care pământul
se prefăcea în pulbere
de neiertat

EROSUL - Poarta secreta catre Eden (PARADIS) (+playlist)

Curs de engleza online (pentru adulti)

duminică, 23 februarie 2014

retrăire



Bucle bolnave mi se împletesc
împrejurul ochilor
port
hainele
ca pe nişte crengi
desfrunzite de trăiri
,,mâna mea a trăit,,
mai mult zic
mâna mea ...
şi-mi cade arcuşul
într-un scâncet
de copil
abandonat
care-a început să mă retrăiască
descuindu-mi tainicele uşi

PRIN iASI, CU aNDREEA

ASTĂZI AM SURPRINS CÂTEVA IMAGINI ÎN INCINTA BISERICII ,,SFÂNTUL NECTARIE,, DIN IAŞI.
ESTE BISERICA MEA DE SUFLET.
Pot spune că  ,,AM TRĂIT,,  aici TOATE LUCRĂRILE care s-au realizat în timp.
Aş spune chiar că am asistat la ,,naşterea unui lăcaş binecuvântat ca o aşa-zisă oază de lumină.
Uneori am îndoieli asupra harului pe care îl împarte locul pentru că văd nişte gardieni care fac ,,mereu,, ordine şi mă simt, personal, privită într-un mod suspicios.
Duhovnicul mi-a spus că e de fapt lucrul acesta e ,,spre binele,, nostru pentru că printre enoriaşi se mai strecoară şi oameni mai puţin corecţi care ,,uşurează,, sacoşele şi genţile bătrânilor de unele bunuri.
Nu contest, dar prezenţa lor arogantă, faptul că îşi iau rolul atât de ,,în serios,, îmi produce un vădit disconfort.
Astăzi am rugat părintele să mi-o binecuvinteze pe Andreea. Ne-a binecuvântat pe amândouă.
Apoi am colindat oraşul împreună şi o să vedeţi şi voi ce frumos ştie Andreea să zâmbească.
I-am făcut poze. Mi-a făcut şi ea mie.
Ciudat a fost faptul că nişte femei din biserică puteau să jure că Andreea e fetiţa mea.
Un domn necunoscut ne-a salutat de la volanul maşinii sale şi Andreea a presupus că a făcut-o considerând că i-am acordat prioritate. :)
Andreea a devenit surprinzătoare şi extrem de ataşată de mine.
Simt că ar trebui să o ajut mai mult. Paşii noştri sunt mici, dar vizibili.
Ne-am distrat pentru că, în curtea bisericii, o bătrânică ne-a întrebat:
-Ce mai fac fetele?
Am zâmbit şi am răspuns în cor:
-Bine! Am venit şi noi, pe aici, pe la biserică.
Apoi, bătrânica m-a întrebat dacă poate să îi dea fetiţei un măr şi nişte sărmăluţe.
Am încuviinţat şi când a plecat acasă i-am amintit de daruri.
Le-a luat bucuroasă, spunând:
-Daaa! Sunt ale mele! La biserică le-am câştigat.
Mîine vom face noi poze şi ne vom plimba pe la Mitropolie.  :)
Pe cameră am mai surprins o fetiţă drăgălaşa care se închina la icoane. Sper să găsesască postarea mea. Pentru că le-am dat adresa blogului.
Am mai făcut o faptă bună ajutând o femeie bolnavă să îşi recapete echilibrul Cred că i se făcuse rău de la căldura din biserică. Eleva mea, Andreea mi-a ,,explicat,, faptul că bătrâna era cam greoaie şi din cauza greutăţii care îi apasă picioarele, crede ea, de aceea nu se mai poate ţine în echilibru.
Sper ca bătrâna să fi ajuns cu bine acasă .
Femeile din biserică spuneau că vine mereu cu un taxi şi că e neînţelegătoare.
Eu cred că doar fuge de singurătatea de acasă căutând un sprijin între pereţii bisericii.
E trist . Nimeni nu ştie în ce mod va îmbătrâni.
Căutăm mereu să adunăm cât mai multe bunuri lumeşti şi când ne oprim ne dăm seama că de fapt purtăm pe umeri urmele anilor de fugă.



 sper să nu vă fi plictisit cu povestirea mea, care nu se vrea un text sofisticat  :)





sâmbătă, 22 februarie 2014

nopți cu urme de zăpezi(repostare)

azi îmi poți gusta din vise cu
iz de lut ars în cuptoare de primăveri
și nopți cu urme de mătase.

culoarul spaimei îmi apasă umerii înspre
figurile de ceară
mâinile ating răni
de cer sădite în obrazul lumii
ochiul șoimului sfărâmă cu ciocu-i de fier
mințile tenebroase din care o să fugă orbii
târându-și pletele albite.

și eu stau lângă tine
-foc necuprins-
dragul meu de sub ramurile așteptării
o să ne acoperă o mantie suferindă cu
mâinile imaginare
al îngerilor de zăpezi.

mă rotesc peste cercul strâmt și
plesnesc în fruntea ta ca un mugure
cu adâncite rădăcini
limbile de jad țâșnesc
-s-a mai născut un om-
înspre tine se apleacă
urmându-și cale printre pietre
privirile din sanctuar îmi ard
poveștile în pieptul scurs
și
da
voi plânge
picurând
tăceri
ca într-o carte
cu foile cusute.

vineri, 21 februarie 2014

///

Pentru cei (multi!) interesati sa devina membri ai Uniunii Scriitorilor, sa citeasca atent regulamentul de mai jos:

AgenţiadeCarte.ro publică lista revistelor acreditate pentru primirea în U.S.R: “Acolada”, “Antares”, “Apostrof”, “Arca”, “Argeş”, “Ateneu”, “Bucureştiul cultural”, “Conta”, “Contrafort”, “Convorbiri literare”, “Cultura”, “Dilema veche”, “Discobolul”, “Euphorion”, “Familia”, “Helikon”, “Hyperion”, “Korunk”, “Lato”, “Luceafărul de dimineaţă”, “Observator cultural”, “Orizont”, “Poesis”, “Poezia”, “Ramuri”, “Revista 22″, “România literară”, “Secolul XXI”, “Steaua”, “Szekeyfold”, “Vatra” şi “Viaţa Românească”.

Conform Statutului, Comisia de Validare a U.S.R.propune acordarea calităţii de membru U.S.R. în următoarele condiţii:

a) pe baza propunerilor Filialelor,

b) pe baza dosarului solicitantului care cuprinde:

- cerere individuală de primire;

- câte un exemplar din cărţile publicate, în număr de cel puţin trei (poezie, proză, teatru, inclusiv reprezentat, literatură pentru copii şi tineret, eseu, istorie, critică sau teorie literară şi traduceri în şi din limba română). În cazul autorilor deţinători ai premiului U.S.R., admiterea se poate face cu o singură carte;

- copii după cel puţin două cronici/recenzii pentru fiecare volum publicat, apărute în reviste literare prestigioase (de preferinţă, revistele editate de U.S.R.) şi să fi fost semnate de critici literari de valoare recunoscută pe plan naţional. Comitetul Director al U.S.R. va vota anual lista revistelor ce vor conta în evaluarea dosarelor de candidatură şi va face publică această listă pe pagina web a U.S.R. şi a Filialelor. În cazul dramaturgilor, volumele pot fi înlocuite cu piese reprezentate pe scena unor teatre. În cazul traducătorilor, cronicile pot fi înlocuite cu două referate, pentru fiecare volum, solicitate unor personalităţi importante din domeniul traducerilor. De asemenea, pentru traducători, vor fi decisive editurile unde sunt publicate volumele, importanţa autorului tradus şi dificultatea filologică a textelor respective. Criteriul pentru volumele propuse de candidaţi este să aparţină genurilor literare: poezie, proză, critică şi istorie literară, literatură pentru copii, dramaturgie sau traduceri literare.

cu Timpul @ la taifas

cred că aveam vreo 7 sau 8 ani. era iarnă. mama mă trimisese la dugheana lui Firman ca să cumpăr câte ceva pentru casă.
,,am venit după gaz,, îi spuneam cu sfială femeii de după tejghea care era mereu preocupată să umple pahare cu băutură unor oameni pe care îi regăseam acolo de fiecare dată. păreau ţesuţi din fire de fum, abandonaţi fără de voie în dugheana scundă şi întunecoasă. uneori, câte unul părea să se dezmorţeasacă din împietrire şi întreba ca de foarte departe:
-dar asta a cui îi?
genunchii îmi tremurau vizibil, însă altul îi acoperea vorba:
- a lui bădia Nică, de peste iaz...
-aaaa, se mira ,,umbra,, răsucindu-mă pe toate ,,feţele,,.
,,oameni ai umbrelor,, gândeam şi eu, privindu-i cu groază, dintr-o parte, pentru că miroseau ţipător şi niciodată nu îmi răspundeau la  ,,bună ziua,,.
,,nu e ceva curat cu dânșii,, îmi făceam socotelile în minte, înspăimântându-mă treptat, ca la  o neauzită comandă, simţindu-mă ameninţată, aşa cum mă simţeam la filmele acelea înfricoşătoare pe care le vedeam ,,la conac,,.
femeia se ridica greoi de la tejghea. își scotea ,,musafirii,, afară, pentru o vreme. încuia cu un scârțâit strident ușile dughenei și mergea în curtea din spate unde avea cisternele acelea înfricoșătoare, ruginite, gigantice, pline, ochi cu lichid maroniu și puturos.
urca, așa, mărunțică, voinicește pe o scară foarte înaltă până când ajungea călare pe ditamai,, butoiul ,,uriaș.
stăteam cu sufletul la gură ca nu cumva să alunece și să cadă cu totul în burta bombată a cisternei. cu aceeași agilitate de felină cobora și îmi punea în mână sticla de pe care încă șiroia lichidul lipicios cu miros țipător.
,, mai vrei ceva?,, mă întreba ea, încercând să își mai vândă câte ceva din marfă.
,,aș mai vrea și niște biscuiți,, îngânam abia auzit și îi puneam în palmă, cu părere de rău, bănuțul de metal primit de la tata.
îmi amintesc și acum foarte clar mirosul de țuică îmbibat cu aroma biscuiților obișnuiți. știu că Firmănoaia ne dădea repede gazul în sticlele noastre verzui. noi le apăsam cu greu dopul din plută ca să nu le vărsăm pe drum, apoi așteptam nerăbdători să ne dea biscuiții binecunoscuți, simpli, groși, tari ca piatra, dar pe care îi cumpărau toți copiii pentru că erau cei mai ieftini.
precupeața nici nu se mai sinchisea să își mai șteargă mâinile.
cu miros pregnant de gaz îmi îndesa grăbită cei patru biscuiți într-o bucată de hârtie groasă de culoare albastră, privindu-mă cu severitate pe sub sprâncenele arcuite.
eram cât se poate de bucuroasă.
alergam pe imaș țopăind și cântam cât mă ținea gura cântecelele învățate la școală.
mi se părea că toată lumea e a mea: ,, Fa-mi-lia-noa-str-i mu-zi-ca-la/noi suuun-tem -muuu-zi-canți-de-soi/cân-tăm-din-zori-și-pâââ-năn-sea-ră/caaaa-niș-te-doa-ge-de-bu-toi/căci...și aici mă pufnea râsul pentru că nu mi-l puteam imagina pe tata cântând alăturea de noi, la trombon.
tăceam brusc. mestecam fără plăcere biscuiții Firmănoaiei. nici măcar nu bănuiam că ar mai exista pe undeva, prin alte ,,lumi,, și altfel de biscuiți, altfel de copii,mult mai spicuiți, mai aranjați, mai bine hrăniți, mai bine îmbrăcați decât noi.
pentru mine, copil al locurilor acelor de departe, Acolo se termina ,,lumea,, și astea erau ,,adevăratele bunătăți ale lumii,,.
simțeam mirosul gazului până în fundul gâtului. lăcrimam și tot mestecam, dar fără plăcere, biscuitele uscat cu gust de iască, bucuroasă fiind că am mâncat ceva ,,dulce,,.

miercuri, 19 februarie 2014

zidirea focului pe ape

aprinde focul de muguri
în cămară
vâlvătaie sorbind
cămașa inimii ca pe un
acoperământ de ceară

și ochiul crăpat al nopții
slobozește picături de rouă
aburindă în  priveghere de-o clipă

limbile noastre
încearcă uitarea
ca pe o rană adâncă

în tresărit de ape
stingem tăișul alb-albastru
trup mestecenilor dăltuind

marți, 18 februarie 2014

aici

din venin umed
fac
pânze albicioase
păianjenilor mei
pământul împrejmuind
,,aici zac
zilele mele, zic,
orbita își schimbă,,
și caut
umbre
în urmele astupate

despre lume


unii oameni mi se par din ce in ce mai 
alambicați, ori pierd eu ritmul, ori îmi bat ei câmpii.
vreau sa ajut un OM si omul imi dă cu vorba
peste mână
un texan 
șef 
de trust editorial
printre cowboy
îmi spune in privat ca sunt
narcisistă și mă înjură americănește
***
ar fi potrivit să mă iubească
spun
toată lumea
pentru că și eu la rându-mi iubesc
toate pisicile

luni, 17 februarie 2014

nodul


din ce în ce mai greu îmi fac loc printre oameni de zăpezi
locul meu pare mai curat
,,locul meu e mai curat,, îi și zic
ochiului meu potrivindu-mi umeri noi
de hârtie și caut cu privirea
punctele bolnave
noile puncte
pe care mi le-a întunecat
noaptea pe când încercam
să tot fac socoteli
-măruntele-mi economii-
treaba asta cu somnul
e o chestiune apolitică
pe care aș putea să o și cânt
Dumnezeule dacă mi-ar dispărea
nodul crescut în gât
ca o altă coastă


duminică, 16 februarie 2014

sunt Eu?


Sunt eu, străina care scara urcă,
Și-n gândurile-i răsucite se încurcă?
Sunt eu, fetița ce-a pornit de-acasă
Și frunza crudă-n pumni îndeasă?

Sunt eu, femeia care plămădește golul,
Și tremură sub tălpi izvorul?
Sunt eu, aceea care răscolește-n ploi
Și-aduce umbra ielelor `napoi,
În ochiul de strigoi?
Și-n chip de Sfânt,
Îmbracă fața Morții în cuvânt?

-Eternă Scară, du-mă!
Du-mă tot mai sus,
Căci mâna/pană mi s-a scurs
În ochiul nopții am tot curs...






Rătăceam prin mine, eu




M-ai topit în tine, noapte-
Plâns de stele, râs în șoapte,
Sfârtecat de-un mărăcine,
Ochiul focului mă ține

Într-un pumn de flori uscate
Gălbeneam sub umbre coapte,
Și-l strigam pe Dumnezeu,
Rătăceam prin mine, Eu

Mă lăsam în asfințit,
Cruce/stea-de răsădit,
Taină aspră de femeie,
Trupu`-mi scăpăta, scânteie

Scrijeleam argint în pene
Și zăpezile în gene.

(mamă-umblet de demult/ te-am găsit sau m-ai pierdut?)

sâmbătă, 15 februarie 2014

pierduți fără de semne

pierduti... fără de semne


într-o amorțire de chihlimbar
decupam înserarea
dintr-o margine de hârtie
crocodili cu guri de catifea
simulau mușcături
desenându-se în sânge

firele de telegraf
se îngreunau de cuvinte
aspre și vineții
îndrăgostiții strigau
disperarea întotdeauna
de la capătul celălalt

-heei, ne auziți?
întrebau ei
scuipând umbre tuciurii
suntem oamenii cetăților
 -pierduți(în somnul lunilor de MAI) fără de semne-

vineri, 14 februarie 2014

tranziție postdecembristă


la praznicul cuvintelor mele
de bună voie mă voi îndurera
strângând la piept marama ca
pe o iubire postumă voi și lăcrima
în adâncitura visurilor stelare
plămădind ideila adăpostul unor oameni
de hârtie-apărători ai pădurilor negre- alții mă vor
părăsi fără de explicații edulcorate
lăsând loc mulțimilor
să mă locuiască
sunt doar o casă
pustie îmi zic
sunt doar casă
cu perdele ciuruite de vremuri cu
mirosuri stătute de molii cu
pereții lăsați peste munți și
culmi de amintire mă întorc:
cine e străina care locuiește în mine
întreb copiii nopților
întârziați îmi răspund
în umbre de tăceri:
e împărăteasa lucrurilor
nefolositoare gura ei de cleștar
poate adormi umbrele copacilor
și eu mă strâng în mine
trag zăvorul
adâncindu-mi
ca un melc
în umeda cochilie
ochii încercând
să opresc peregrinările
într-o tranziție
postdecembristă
cu mulțimile de ...escu
în spinare

marți, 11 februarie 2014

regăsindu-mă în unde/firul nopții mă pătrunde






                                                     foto: Anca Oprescu

spaime de tăceri
-visu-mi de demult-
înflorit de raze
-coasta mea de lut-
văl de amintire
-straiul meu de nea-
aprinzând luceferi
-peste gura ta-
norul meu de sânge
-pulbere apoasă-
spulberând albastru-n
talpa-ți mătăsoasă
oglindiri de trupuri
-zumzet de cristaluri-
adunând în cuiburi
-gânduri fără maluri-
*
!suflet, șubrezit-ai
-pustiind cărări-
te adună-n unde
-triste călimări-
***

luni, 10 februarie 2014

parodie


scriu poeme fel de fel,
despre Pușa, chelăreasa,
despre soacra lui Ioniță,
cum vroia să-și ardă casa.

despre plopul de la poartă,
despre mintea mea cea neagră,
care-și vâră colții-n soartă
și pisica ce m-aleargă.

scriu pe scară, prin odaie,
uneori mai scriu…și-n baie,
de se miră toți vecinii,
alteori m-asmut cu câinii.

însă mie nici nu-mi pasă,
îmi mai lustrui avatarul,

și, de n-am un pix pe masă, 
criticii îi iau cu parul.
 
scrijelesc blocul c-un cui,
sunt poetul de pe scară,
altul, cred, ca mine nu-i.

(oare să mă-îmbăt deseară??)

scriu poeme-n prag de seară,
între dinți strâng o țigară,
lângă mine țin paharul, (uite-așa),
să se îmbete avatarul.


scriu poemele în casă
(masă, pasă, lasă…)

scriu poeme fel de fel,
scriu poeme parfumate,
hmmm, ce miros la mine-n carte.
 

sunt poeme la vecini...
ah, poeme? niște spini…
arunc ochii într-o parte,
și le simt, așa, ca moarte.

duminică, 9 februarie 2014

maternă

se tânguie șarpele
pierzându-și pieile
ochii lui strălucesc
până dincolo de maluri
înfloresc gânduri ciobite
în globuri de cristal
îmi adorm și eu toate
cețurile -copii
legănând

sâmbătă, 8 februarie 2014

Promisiunile Evei, din volumul ,,Lumea din oglindă,,

Promisiunile Evei


,Motto: ,Sărmană inimă albastră,
Când crezi că scapi de vechiul chin,
O lacrimă se-ntoarce și te-apasă
Cu fruntea în destin.,,

Mi-aș frânge aripa în tine,
Să dorm în prund aprins, profan
Și te-aș lega cu aripa-ți de mine,
Să mai trăim pe lutul proaspăt, neatins,
măcar un an...

Aș stinge cântul cu privirea,
În ochii tăi aprinși de neumblat,
Și ți-aș trezi pe veci iubirea
Pe muribundu-ți pat...

Ți-aș pune slova desuetă, la căpătâi,
Și te-aș privi de sus, cochetă,
Ca cea din umbra lui Întâi.
Aș sparge timpu-n clipe grele,
Și-aș căuta o clipă rătăcită printre ele,
Ce-a fost, mai e, și va mai fi

a ta...

vineri, 7 februarie 2014

dialogul umbrelor

dialogul umbrelor

o să îmi găsesc
altă mamă poate
o să mă și depăn strâns
peste trupul ei șubred
ca un fir de țărână
uriaș
cu fruntea de nisip
,,e grea fericirea, mamă?,,
am să o întreb neȘtiutoare
pe străina fără de-o mână
care mă va acoperi
sufocându-mi sărutările albastre
numai atunci
îmi voi descheia sufletul
până la ultimul nasture pe stradă
alergând
o să vă întreb pe fiecare în parte:
,,e ușoară fericirea, prietene, când
sufletul ți se desparte și atât?,,
alinându-mi neSimțirile
veți trece de mine
cu voce uitată
și stinsă

Adrian Naidin - Pan' la Rai e o cale lunga

joi, 6 februarie 2014

simetrică lumină

în acest nisip al pașilor de sârmă în
această mișcare
a undelor seculare
carnea mea își înșurubează picioarele
răsucindu-mă zilnic-gât întors
de vioară dezacordată
îți auzeam până și râsul-hohot neînduplecat
trecător răsculat al alunecărilor peste ape-
,,haide hai să nu fim totuși așa de singuratici,, chicoteam nebun
reîntorcând clipa
îndoielilor
pe fiecare parte
aglomeram clipocitul pisicilor
cu ghearele răsfirate
,,să nu ne întrecem cu înjurăturile prin
pieptul scorojit al lumii,, mâinile mele
smulg prezenței tale potirul
depărtându-ți nemărginirile
-simetrică lumină-între ziuă și noapte



***

lăuntric/alunecat

între alfa și omega ești doar
tu -răsucire de gânduri
pe degete de noapte
trupul tău
alunecat
îngropându
-mi
mormântul


*****

trecerea prin umbră

doi pași la dreapta
doi pași la stânga
în adâncimile cerului
despletindu-
mi umbra peste un perete fad
făceam loc stihiilor
sa traverseze
podul nopții
în pași de vals
și de vioară


zdrobiţi şi sfârtecaţi

în memoria fraților mei

haide Dora haide mă
îndemna mama uite
razele astea mult prea albe
mâinile tale găurite
trupul tău alunecând perfect
de ce ai fost atât de neînduplecat cu noi
doamne viețile tale de mine încă
netrăite ochiul bolnav al mătușii
pironit dincolo
de sârma ruginită
nucul din poarta reînviată
în brațele tale durerea pădurii
mireasma salcâmilor tineri ooo câtă frumusețe
câtă doamne în suflete betege
în creștetele astea fragile
copiii mei neAlții aiurea
copiii mei
zdrobiții
sfârtecați sub coapsa muntelui
ce parcă strigă
cu mâinile la gură
gata gata să se năruiască




marți, 4 februarie 2014

adiacente



te simt
mai liber
mai gol
ca păsările cerului de vară
întinzându-ți brațele nepieritoare
cu inima bătută-n cuie
iei forma urmelor bătrâne
luminate de
demult nu te mai caut
-trecut e cântec-
și tu-
de-a pururea bărbat
de-a pururea liber
deasupra mărilor tai
trupul apei în
felii aspre de sânge
abia curat
abia adevărat-un
rob cu trup de foc
apărător al zâmbetului desprins
buzelor de piatră
nici nu ai mai putea să
-ți interzici multele
Întoarceri

duminică, 2 februarie 2014

Rugăciunea florilor

,,Fă-mă doamne
Cunună de gânduri ușoare /
Peste frunțile de sare,,
Râul meu de vise,
Râul meu de flori
-Dalbă de narcise-
Răspândind fiori,
Tu- îngroapă-mi talpa
-Lacrimă de stea-
Împletește-ți noaptea
Peste frunte-mi grea.
Cântă-mă-n arpegii,
În zidiri deșarte,
Spulberă-mi apusul
-În luciri de șoapte-
Să-mi trec somnul lin
Peste munți de chin
(Trupul meu cioplit/
Stâncă de granit/
Doarmă liniștit).

sâmbătă, 1 februarie 2014

pământ în & palmele mele

inima mea nu
mai supurează
de la o vreme
o acoperă
pământul și
nu îndrăznesc
să mai topesc
lacrima în trupuri
picioarele mi se desprind
aleargă aleargă
bătătorindu-mi venele-n
cruce
cuvântul
mi-l îneacă
pe dinăuntru
pământ doar
pământ acoperind și
sângerându-și mâinile
în palmele mele
dislocă aripa

Simbioză

Îmi va fi dor de tine pân` la stele, Prietene al meu nocturn, Las ție moștenire cântecele mele Pe care-aș fi putu...