duminică, 20 octombrie 2013

Copilul Statului

Copilul Statului 1
Despre Mircea se vorbea în şoaptă. Era copilul din flori al Floarei, sora cea mică a tatei. Bunica era o femeie cu frica lui Dumnezeu,o femeie decentă, un adevărat exemplu pentru oamenii satului şi povestea Floarei aproape o uscase de pe picioare. Dar strângea din dinţi, vorbea în șoaptă şi repeta mereu cu degetul apăsat pe buze: ,,sssssst! să nu ştie nimeni casa noastră,,. Însă casa, contrar dorințelor ei, a fost știută de toată lumea şi mai ales de Miliţie, pentru că Floarea nu s-a liniştit şi a mai rămas gravidă. Ca să nu facă de rușine familia, a hotărât să se ducă singură la Chioara, un fel de moașă ad-hoc a satului care scotea fetusul din burta fetelor folosind fusul. Aşa a murit sora tatălui meu, pe care am cunoscut-o o singură dată, când a venit pe la noi şi ne-a făcut nişte plăcinte cu bostan alb atât de gustoase, încât parcă ni se topeau în gură. Nu era frumoasă, Floarea, doar avea un farmec aparte. Vorbea frumos şi avea o distincție în purtări care o ridica deasupra femeilor satului. Acum însă era vorba despre Mircea, băiatul fără de tată care crescuse sălbatic şi îi făcea bunicii zilele amare. Fraţii tatălui meu s-au gândit să o scape de povară şi să îl ducă la cămin, la Truşeşti: -S-or descurca cei de acolo cu dânsu, zicea moş Vasile, fratele mijlociu al tatei, dar nici să o omoare pe mama nu o să-l lăsăm, bădița. Eu aşa am hotărât. Şi aşa s-a şi făcut, deşi tata suferea şi tare ar fi vrut să îl aducă la noi, că: -Unde cresc ăştia patru, o creşte şi el, Lenţă, îi zicea el mamei. Însă mama nu era de înduplecat. Știa ea ce știa,pentru că bunica îi povestise multe despre metehnele lui Mircea. Tata era din ce în ce mai bolnav şi mereu aducea vorba asta. De aici începeau nesfârșitele lor certuri. Într-o zi de august,pe când mă jucam liniștită în livadă, cățărându-mă prin copaci, verișorul nostru, Vasilică, băiatul lui moș Vasile de la Mileanca, a apărut cu Mircea la poartă, chipurile în vizită. Când să plece, i-a zis tatei că moş Vasile a spus să îl mai lase şi la noi, că doar e şi al nostru. Pe moment toţi am rămas blocaţi pentru că Mircea avea o privire sălbatică şi ochii i se învârteau împrejur răutăcioși de parcă era dornic a găsi pe cineva cu care să se bulucească prin praful de pe drum. Bineînțeles că în mine a găsit ,,dușmanul cel mai îndârjit,,. Fără să mă audă tata îl făceam țigan şi îl acuzam că din cauza lui a murit bunica. Pentru asta luam pumni în spate şi când nu mă așteptam îmi punea piedici, de îmi zdreleam, zi de zi, genunchii. Când s-a făcut vremea de școala, tata l-a dus la cămin, ba a mai vorbit şi cu directorul să aibă grijă de el, Atât de bine a avut grijă directorul căminului, încât tata nici nu ajunsese acasă şi Mircea i-o luase înainte, pe jos, pe de-a-dreptul, peste dealuri, se întorsese la noi acasă. Tata a luat-o de la capăt, şi l-a mai dus o dată. Şi încă o dată. Nu după mult timp tata a murit căzut într-o depresie cruntă. De Mircea nu am mai scăpat în nici una dintre vacanțele noastre. Deja ne obișnuiserăm cu el. Îi spunea mamei ,,mamaia,, şi cu noi vorbea de sus, poreclindu-ne pe fiecare în parte. Era ca o pecingine care se extindea tot mai mult, vară după vară. Cu toate astea, când venea vacanța de vară, îl așteptam cu toții ca pe un rău, ca pe o durere cu care te-ai obișnuit. Ne lovea pe toți şi dacă voiam să îl atingem ne amenința, strigându-ne: -Treaba voastră, dacă vreţi să vă ia Miliţia, trageţi!!! Şi ridica mâinile sus de parcă se preda pentru o secundă. -Eu sunt copilul Statului!! Ce, voi nu aţi ştiut??? Mama mea e Republica Socialistă România şi tatăl meu e Partidul Comunist Român!! Noi rămâneam prostiţi cu pumnul atârnând în aer, ne gândeam cum e posibil. Cine era? Un mic diavol pe care cineva ni-l deşertase la poartă, o vietate scăpată din cutia Pandorei spre a ne dovedi în toate luptele noastre copilărești?? O dată nu mai ştiu cine l-a lovit şi s-a aşezat lungit deasupra gropii din lutărie prefăcându-se că moare. Apoi, ne-a privit pe toţi copiii din sat, adunaţi împrejurul lui ca în jurul unui urs şi a şoptit: -Dooorină, Ioaaane...mergeţi acasă şi căutaţi în sticla pentru şobolani, să vedeţi dacă mai este ceva... Noi am început a alerga care încotro, înspăimântați şi ne-am izbit de pieptul fratelui meu mai mare, care era un băiat calculat şi care nu intra niciodată în conflict cu Mircea pentru că îi ignora, reconsiderând a fi nevoie să îi acorde vreo atenție. -Vaaaaiiii!!! strigam noi în cor, începând a tremura şi a plânge. S-o otrăvit Mircea!! El, liniştit, mergând uşor ne întreabă unde-i. -La lutarie, pe marginea gropii!!! -Lasă că învie el acum, ne spune zâmbind. Şi noi aşteptam cu sufletul la gură, speriaţi că am omorât ,,Copilul Statului,,. Fratele meu a luat un mănunchi de urzică vie şi când a început a-l plesni, Mircea a sărit ca muşcat de şarpe, nu înainte de a ne trage o altă sperietură, strigând: -La înecătoare!!!! Striga şi alerga spre iaz. Ştiam că se temea de apă şi nu intra nici până la genunchi, dar tot ne era frică. -Lăsaţi-l că se linişteşte el...Şi ce staţi aicea cu gurile căscate. Hai, la casele voastre! Îl admiram şi eram mândră că e fratele meu, că e altfel, că nu se amestecă niciodată în certuri cu ceilalți copii. Numai când era provocat te plesnea de nu te vedeai. Așa a pățit-o și un verișor de al nostru, al lui Butnaru care m-a poreclea pe mine, în drumul de la școală, pe imașul Balinților. Fratele meu nu i-a zis nimic, nu a râs, nu s-a amuzat, dar l-a plesnit o dată peste gură de i-au sărit vreo doi dinți și l-a bușit brusc sângele pe nas și pe gură, iar noi am înlemnit și am mers tăcuți până acasă., uitându-ne cu frică cum acela își trăgea sângele cu un smârcâit sacadat, ștergându-se din când în când cu mâneca la gură. Dar acest fel al lui de ,,a fi mai ,, mai târziu s-a întors împotrivă şi așa l-am și pierdut. Despre Mircea ştiu că a vândut casa bunicilor și nu l-am oprit, chiar dacă era şi casa mea. Apoi, am auzit că trăiește, undeva, pe la un adăpost de animale, prin Focșani. M-am bucurat mult pentru că nu a ajuns pe străzi. L-am considerat ca fiindu-mi un alt frate mai mare, sălbatic, zbuciumat, neîmblânzit. Uneori ne şi înțelegeam. Ne ajuta la treburi, ne povestea despre viata dură din cămin. Dar după o clipă de acalmie şi de liniște sufletească, revenea la vechile lui metehne, poreclindu-ne şi strâmbându-ne, pe fiecare în parte. Eu eram Oiciuleasă cea nebună, cu cărțile, pentru că semănam la obiceiuri cu o mătușă de-a tatei, mai ciudată care citea de dimineață până seara Biblia, fără a mai face şi alte treburi. Şi ca să se simtă şi mai bine, mă strâmba punându-și palmele spre ochi, în formă de carte şi prefăcându-se mereu că citește. Atunci începeam a plânge şi a-i spune mamei să îl ducă. Mama încerca a ne domoli: -Unde să-l duc? Nu vedeți că e şi el asuprit? Ce credeți că acolo îi e tare bine, dacă vine mereu aicea? Mircea, parcă spre a-mi face şi mai mult în ciudă, o zorea pe mama: -Mamaie, haide, că avem treburi...Eu fac treabă, nu-s ca aceia care stau ca Oiciuleasa, cu cartea în mână. De unde mâncare, dacă nu muncim? Şi pe deasupra cerului parcă mai plutește şi acum semnul acela al lui, de întârziată întrebare...
..............................................................................................................................................

Copilul Statului 2

Și iar Mircea ne privește cu ciudă îndepărtând cu mâna lui înnegrită, cu unghiile netăiate, o perdea împăienjenită din care alunecă fluturii buimaci ai amintirilor. Mama vrea să îl mai îmbuneze:
-Mirciulică, tu cu ce vrei să mănânci pestele, mamă, cu mămăliguță sau cu turtă?
-Gol, tanti, gol, spune el accentuând cuvântul ,,tanti,, spre a o corija pe mama, făcând-o să se simtă în faţa lui o simplă ,,tanti,,. Acum nu mai avea nevoie să o lingușească, spunându-i ,,mamaia,,. Se simțea bine că i se acordă multă atenție. Mama simte că plesnește. E împovărată de treburi şi griji şi răbufnește:
-Ptiu, bată-te norocul să te bată! Da` cum gol? Şi ăştia patru ce să mai mănânce? Măliga goală? Nu ţi-i ruşine? Mănâncă cu ce s-o găsi...Eeeeiiii, spune ea, a lehamite...Asta-i bună! Mie chiar asta îmi mai şî lipsea pi cap, nu eram eu distul de necăjită. El ne priveşte sfidător şi înfulecă peştele cu tot cu spini, făcându-ne în ciudă. Apoi se face că se îneacă. Tuşeşte. Lacrimează. Sărim cu toţii. Mircea zâmbeşte malefic: ,,iar i-am păcălit!,,.
*** Într-o zi ne întreabă:
-Cât credeţi voi că pot să stau eu flămând?
-O zi, îşi dă unul cu părerea.
-Poate două, întindem coarda.
-Eu vă zic, pot să stau nemâncat şi o săptămână, şi două, că am învăţat ,,acolo,, să mă abțin. Nu mănânc şi gata. Şi concursul începe.
-Ce are, Mircea, de nu mai mănâncă? întreabă mama.
-O zis că nu mai mănâncă o săptămână, îi spunem noi îngrijorați.
-Da ce are, e nebun? Îl cheamă la masă. Mircea se face că nici nu o aude. Peste o săptămână auzim strigătele mamei:
-Măi. da aista chiar e nebun!!! O mâncat toată putina cu brânză. I-o crapa, dracului burdihanu, de la atâta brânză... Ptiu, Doamne mă ferește! Nuuu, aista chiar îi nebun.................
Și Mircea parcă ne privește prin oglinda Timpului, răscolindu-și toate rănile vieții lui de ,,copil,, al unui regim neiubitor, abuziv și de neiertat...

Niciun comentariu:

Simbioză

Îmi va fi dor de tine pân` la stele, Prietene al meu nocturn, Las ție moștenire cântecele mele Pe care-aș fi putu...