duminică, 29 aprilie 2012

vrei să mă ascund iar doamne

o adiere ușoară înfoaie
aripile îngerului meu
desenat pe marginea băncii
unde dorm oamenii de mucava
vrei să mă ascund iar doamne
în astă proaspăt văruită tăcere a mea
au intrat patrupezi cu inima de leu și
gheare oțelite stau la sfat mestecă
întruna cu mâinile goale într-un ceaun cu oase
suntem noi umpluți cu ninsori
cu ploaie
cu vânt
și chiar tragem adââânc în piept
munți de zapadă șuierăm a pustiu
la o margine de drumuri aranjăm pe
tarabe unsuroase suflete pătate laudându-ne
fățarnic: luați!acesta este gândul meu care
pentru voi se frânge. luați! acesta este ochiul meu
adânc înțepat are urme de sânge și a stat o vreme
la ușa vânzătorului de porumbei albaștri cu mâini
de lăcustă cu picioare umflate de broască
***

dar nu se mai întâmplă nimic
vizitatorii ridică nestingheriți din umeri
calcă apăsat peste nouri de ceață și
se pierd între perdele de fum iluzorii
o adiere ușoară îmi urzește altă pereche de aripi și
sufletul meu mă privește
de după umbra nucului bătrân
ca un copil înjunghiat care
nu a mai putut aștepta carul mare

înțelegând/ce e iubirea

uneori crește în mine o frică
aidoma frunzelor de dud și
mă umplu cu viermi de mătase
respirând puțin câte puțin prin
fiecare ghem care mă țese și
mă încolăcește împrejurul crucii
ca pe o coroana cu frunze negre și
flori din plastic albastre abia atunci
înțeleg că
tu ești bărbatul care și-a uitat în mine
toate visele în care nu m-am putut vedea
niciodată pentru că ei mi-au scos ochii și
au infipt adânc în sânii mei degetele descărnate
iar eu am înghițit la repezeală toată lumina și
sângele a început să-mi curgă straniu/ un pârâu
proaspăt prin vene/înțelegând/ce e iubirea/
o să deschid odată timpul în care din noi
vor zbura gărgărițe și fluturi

ne privim insistent

și ne privim insistent cu
ochi de melc pe sub piele
țesuturile noastre dau în clocot
oooooooooo lumină a nopților de vară dâră
 lăsată de talpa naiadelor din flori. priviți!
priviți cum se ofilesc oasele noastre pe sub
aceste piei bătătorite căci
s-au plecat demonilor mari sau mici
 pentru că aveau pene de struț cusute pe margini
credeau că sunt îngeri care prea lesne s-au dezgolit...
 tu, ochiule mândru, încă n-ai învățat să privești
pe sub genele moarte si ai clipocit doar a izvor cu apele tulburi.

da. chiar simt. suntem un început de poveste
 fără de trupuri fără sfârșit întrebările tale s-au născut
văduvite de răspunsuri mărețe aripă verde aripă de dor
cuprinde-mi căderile-n picaj aș vrea revăd în mine cum
se derulează invers filmul același film și uite
ne privim insistent
ne privim cu ochi de melc
 ne privim pe sub piele
 DANSÂND...

sâmbătă, 28 aprilie 2012

simbioză(11)



îmi va fi dor de tine,
prietene al meu nocturn,
las ție, moștenire, cântecele mele
pe care-aș fi putut să le compun.

și-mi va fi dor de-ntâia vară
pe care ți-aș fi dat-o-n dar,
și-mi va fi dor de tine, iară,
necunoscutule ce înoți spre mine,
în aval.

am să-i vorbesc de tine nopții,
cu gura nimănui,
și-am să mă-ntorc, mereu, la tine,
ca vorbe goale să-mi mai spui...

orbitei mele îi lipsește ceasul
și se învârte-amețitor,
cătându-te, acolo, unde îți este pasul,
în apa înviată a vechiului
IZVOR....


na-niiii! naaa-niiiiiiiiiiii!

na-niiii!!! naaa-niiii! stigătul ei sfâșie frunzele demult uscate

 scânciobul o duce și o aduce de dincolo mâini par să o smulgă din rădăcini

ea nu mai știe cum să se roage cum o învăța bunica atunci când zăpezile se topesc ești albă așa îi spunea trupul i se pare mai murdar rochița roșie i-a crescut pe dedesubt și pletele negre  i se scaldă de la o vreme într-un soare unsuros la fel de negru închide ochii ei sunt tot acolo a-pa tre-ce pie-tre-le ră-mân a-pa tre-ce pie-tre-le ră-mân/ reee-le ră-mân și ecoul îi lovește obrazul și păpușa ei prinde viață i se trage din mâini

 mîinil ei se înalță deasupra cerului acolo nu o poate atinge zăpada cu frigul ei veșnic taci taci taaaci nu mai striga o să scoți iar copacii din rădăcini și o să fie veșnic noapte

 când se topesc zăpezile în trupuri mâinile mele se prefac ramuri și se înfig în maluri adun adâncuri

 dar ei mă plac și așa cu hainele din piele crescute în jurul coapselor

 împrumut uneori ochi craniilor din amuleta ce îmi frânge gâtul șiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

 nu credința

 nici furia asta oarbă

 nici dansul în pielea goală cu părul despletit pe jumătate

 nu te va opri veșmânt al impostorilor ce îmi acoperă privirea

 în straturi

 mii de straturi

 am să mă întorc

 cântecul acesta care se întinde

 nu are cum să moară

 mor morții

 mâinile uscate

 pieile vestejite dar

 simțirile vor murmura continuu

 nestingherite dimineți or să îmi patruleze iară peste piept

 stâng-drept, stânguuul și din gâtlejuri nu va seca dorința de a

 SPUNE

 doar tu

 tu poți să îmi păstrezi o vreme insomniile

 ***

 cer scuze domnilor doamnelor

 am nevoie de puțină pudră de talc și

 fruntea mea va arăta ca nouă cu degetele

 dezghețate o să îmi netezesc timpanele poate

 o să vă și aud

 am să fiu din nou frumoasă

 ca în ziua aceea de sabat când se topeau zăpezile și

 tu curgeai/râu înspumat fără să îți netezești pe creștet fiii

 drumul ți-e nesigur și

SI(N)GUR

 te voi întoarce când

zăpezile te vor albi

vineri, 27 aprilie 2012

trandafirii nu mor niciodată




trandafiriii nu mor niciodată singuri
îmi spun trandafirii dispar
pe o cărare neumblată
în sunete de surle și trâmbițe
mirosul de sânge e o dârâ adâncă
pe margine de prăpastie albă
ca varul care bolborosește și
se stinge în mirosuri amețitoare de maghiran îmi
scriu poemele de dragoste
și îmi zic iată încă o cetate
am învins
ridicați flamura albă arcași
de azi am să stau liniștită
în iatacul domniței căptușit cu mătăsuri scumpe
cu atlasuri alese dar eu am să cârpesc înainte
multe haine zdrențuite și am să cos mâini de picioare
pentru poporul meu-lăstar invadat de o puzderie de lăcuste
(ne)simțitoare o să-mi șoptesc neliniștitor de tandru
trandafirii doar se mută din când în când
la umbra falnică a unor aripi uriașe.

și-atunci, de ce să îmi mai mângâi eu zadarnic
buzele însângerate în apa cristalină a râului de foc?

miercuri, 25 aprilie 2012

CÂNDVA...

de nouăzeci și nouă de zile
ploua neîncetat pe deasupra statuilor cu petale galbene în
formă de inimi neatinse
se așază flori proaspete în amintirea ta
adun puzderia de gânduri

sunt pelerinul adăpostului aglomerat
unde se-adună stafiile de ceară
omul olog cu chip cionțit de înger
își plimbă agonia în căruciorul ruginit
adună cioburi ascuțite aprinzându-și nervos o
ultimă țigară parcă ar retrăi un vis al
poftelor neostoite
cândva o să îmi plouă nouăzeci și nouă de gânduri imaculate
peste această pustie și înjunghiată
tăcere a mea
femeia tânără se opintește
îl trece srtada și zornăie cei
câțiva galbeni cu care îi plătește
zilnic tristețea tocită pe obraz
***

și...
plouă
plouă neîncetat
plouă cu flori plouă cu gânduri
cu fulgi albaștri cu stele de lumină peste
zile și nopți mă aplec ușor
și pipăi orbește prin zarea plumburie
ce am pierdut sau poate ceea ce-am
găsit
CÂNDVA...

simbioză (10)

și te prelingeai verde
impalpabil în fâșâi difuze de lumină
îți adunam colțuri de cer
pe care le pliam între zboruri
cu un alt apus
la margine asta de zori e
un alt început ne spunea magul
căutându-ne cărarea cu toiagul
în formă de șarpe
la capătul câmpiei de aramă
o să poposiți o noapte
veți împărți celor treziți
fructe flori aripi de înger
ușor dezlipite de pe umărul zilei de sabat
va curge toată seva adevărului albastru
și veți înălța templul umbrelor de jad
pe deasupra ierburilor dospite cu brațele întinse
un pictor orb va creiona porumbei cu ciocurile albe
un soare nebun
cu un rictul nervos în colțul gurii
va închide ochii
zâmbind ironic pe deasupra norilor de fum
o să îți mân arpegii sunete suave bubuituri de tobe
și trupul meu va adormi cu stele dezlipite
pe un pian dezacordat
o să îți bat aritmic aidoma unui ceas învechit cu limbile încleștate
o să-mi înfigi ace ruginite în viscerele încolțite de gura lupului flămând
întunericul o să  încerce
să mă întoarcă în locul acela
netainic unde se adună zorii
și eu  încep să țes fire de timp
urzit ca să mă pot prelinge
alăturea de tine
verzuie
impalpabilă
culegându-ți lumina
în potire de argint

marți, 24 aprilie 2012

pe tocuri prea înalte

am buze vineții și degete încimentate
mă înalț pe tocuri prea înalte
calc apasat peste viața mea
domolindu-mi inima în
ritmul acesta cadențat
tic tac tic tac
tac tac tac
pe aleea morții trandafirii
își scutură petala însângerată
îmi zici va fi iarăși primăvară
stele arzătoare vor aluneca
din alte ceruri mai luminate vei privi
tristă plecarea mea peste
întinderea de ape
vei stoarce lacrimi de luceferi
netezindu-mi urmele pictate
și-n lespedea din piatră
îți va surâde hieroglific
umbra mea

Activating Your Chakras Through the Light Rays {Guided Meditation}

luni, 23 aprilie 2012

fruntea mea


încărunțită în zăpadă și
ochiul de viezure înoată
în oceane de fluturi
găsesc neliniștile tale
brațele mele inerte încearcă să
îți acopere ploaia curată de cioburi
care durere se va chema
nu plânge dragoste a mea răstignită
cu aureolă de licurici sălbatici
lipiți împrejurul sufletului meu
nu plânge
învăluie-te singură cu urma acestor cioturi
în diamante mirosuri plăcute de cimbru și
scorțișoară
perdeaua de mătase te va măcina și
o să te amestece tandru
cu picături de stele
neorânduială a mea
aștept ca un rob
înghenunchiat
primenirea ta doamne
și semnul gurii mele
va vesti lauda ta
dar las nopților zălăg
sărutu meu cast pe trupul neîntregit al
statuilor aztece și strig tulburată ca
apele adâncului
haide
da-mi haină nouă și încălțări de piatră
să nu mai pot umbla
ochii mei treziți
pâlpâiri plăpânde
se topesc apoteotic în licăriri de raze
mulți vor veni doamne
spre a smulge din mâinile tale veșnicia mea
dar nu mă plâng și
am să curg șuvoi neostoit
peste sfântă așteptarea TA

duminică, 22 aprilie 2012

Pas in doi 04

blu mar ten - blush

bătrânul nebun e obosit puțin

un tren străin a oprit în gara uitată scârțiind din rugină și
încheieturile brațelor mâncate
pe apele tulburi se întorc bâtlanii
înserarea își leagă de crengile copacilor de argint
lumini difuze strecutându-și tupul subțire prin amintirea noastră
ploua/ ningea cu petale albe /cu iconițe pictate pe cerurile verzui
se proiectau chipurile de gheață ale cavalerilor medievali aruncați de
mefisto peste zidurile ferecate ale bastilliei se trudeau în zboruri
deșarte liliecii cu chip de sfinți care rupeau bucăți din trupul nopții
pentru încă o mare și neuitată moarte
își linge degetele bătrânul nebun
ferecat pe tabla gigantică a
uitat să mai și joace
și se plimbă netezindu-și obsesiile
cu pe niște pisici miorlăitoare
pașii lui sună haotic
ar putea să îmi ofere
dulciuri și cărți de la anticarul
cu burtă și chelie pătrată
să îi stau lângă geam
să pândesc atunci când vine
moartea să o împiedic
să o arunc peste gard
strigându-i:
-nebuno, bătrânul nebun
e obosit de tine
și-n mine
a adormit puțin

un alt trecut în cartea vieții

sunt zile sau poate și nopți când
îmi amintesc de forma
buzelor tale crestate
în raze de lumină și
strigi numele meu
neîncetat descântec
nu se va coace

sub talpa mea de neumblat
voi cerne mii de
stele peste lume
ajunsă cu un pas de șoapte
înaintea orbului ce împărțea vederea
în forme colorate la capătul acestor
ceruri am să plantez sămânța unui cedru
în plama ta adânc înpământată

chip încondeiat cu vârful degetelor
imaculate o să îmi ștergi pieirea și
o să-mi scrii un alt trecut în
cartea vieților mele
cu formele rotunde ca
sandalele de cristal
în urme dezlegate
să poată la marginea de eden
să-l... mai încalțe

Trailer Sapte Etnii la Marea Neagra

sâmbătă, 21 aprilie 2012

brainstorming sau furtună de ape

brainstorming sau furtună pe ape
scuturând petale de culori peste
brațele mele revărsate galopau
hergheliile de fluturi vișinii
-haideți, haideți...le șopteam stins
fără să îi ating pe sufletele dezgolite,
mai e doar o parcelă cântătoare până-n
tărâmul umbrelor de foc spărgeam în dinți
nerăbdătoare
timpuri cu trupuri de gheață
și aripile noastre
ușor ciobite
ușor cicatrizate dobândeau zboruri
și tot valsau
și tot vâsleau peste o iluzorie întindere
de ape lumea iubirilor neîntrupate
se ivea într-un tablou nocturn
sfâșâind tălpile nălucilor prin mărăcini și
eu tot galopam gândul printr-o furtună de nisip
mă închirceam strângându-mi la piept
mantia de fluturi undeva departe de lume
se adunau zorii și mă trezeam ca să îți
modelez aceiași mult promiși îngeri
cu aripi de mătase și te tot îndemnam
-haide...haide...

Dialog VI- Verbum mentis

Dialog VI-Rameel & Dorina Neculce

Dialog cu RameeL


verbum mentis (cuvântul minții)

Treapta I

oamenii își (re)trăgeau
trupurile
de sub trotuare se simțeau
mirosuri vii de piatră arsă
ochii sculptau nuferi
pe buzele fecioarelor de fum
apăreu primăverile sihastre
om și albină pliau margini de stele
făcându-le să pălească
în fața soclurilor
fără de statui
surâsurile se strângeau ghem
ca niște dureri ascunse în coaste....acum
înghit
înghit și mă minunez
și nu mă pot opri
îmi plac statuile zidite-n umbre
(Dorina Neculce)

Nimic nu este la voia întâmplării
Nici ceasurile cele mai târzii
Nici zorii

Strigătele agoniei
Sunt în facerile vieţii
Nu te opri
Nu te oprii
Căci sfârşitul nu există
(RameeL)

Treapta a II-a

floarea spinului e parfumată
are aceleași petale moi
deschise înspre
cărarea ierburilor umede
drumul e lung și
anevoios urcușul dar oare nu
ni s-au dăruit gheare cu
unghii asprite și aripi zidite
de Înălțare/ întru
urcușul muntelui
te caut
eternitate sacră cu
mâna-mi descătușată
în ochii fiecătui trecător...
(Dorina Neculce)

Spune cu voce tare
Ce vezi tu acolo
Şi-n trecerile lor

Că unul află calea
Iar altul de ea se lasă
Nimic nu stă neschimbat

Este oare acolo
Chipul cel din-tâi
Pe care-l vreau şi eu şi tu?

Sau este "doar cenuşa
Şi-ncleştarea fălcilor
Severă şi ultimă"?!
(RameeL)

Treapta a III-a

aș putea să știu dar
mâinile mele au amorțit prinse-n arcușul
viorii fluturi înjunghiați
zboară în murmur de stol
pe drumul rătăcirii chiar
glezna mea se frânge în
strigăt înăbușit pescărușii
culeg petalele dimineții cu
ciocurile lor sinistre
își înfoaie penele înalbăstrite
înalță spre ceruri
țipete ascunse în limbă de
stâncă măcinată de vânturile reci și tulburate
ca niște adâncuri ce îmi îngroapă doar numele
departe
tot mai departe
în strigăte de
valuri surpate și cenușii
(Dorina Neculce)

Din plăsmuirile de început
Cu suflul de la Arhitectul
Tare eşti şi slab
Din pântece femeiesc
Îţi iei urzeala
Dar încă de atunci
Ţărâna te aşteaptă

Oricât ai fi de mândru
Slăbiciunea este pe umărul tău
Iar boala mângâindu-ţi carnea
Oasele ţi se sfărâmă

O clipă doar te uiţi în sus
Apoi pe veci adâncul
Îţi este casă

Nu te lăuda
Nimic nu-ţi aparţine
Poate doar Tăcerea
ȘI Taci!
Taci!
(Rameel)

vineri, 20 aprilie 2012

Rachmaninov - Piano concerto no 3 in d op.30 (Argerich - Chailly RSO Ber...

ia-mi și izvorul!

parcă mi-a furat cineva toate gândurile alergând să le înece-n apele VĂZduhurilor
stau în mijlocul paginii albe și mă târăsc în pas de melc
unul și încă unul
asmut animalul peste ape
se învârtesc vulturii pleșuvi cu
ochi de mort și ciocuri oțelite
cetatea e departe semn că
încă n-am murit și
mă ridic ștergându-mi sandalele roase
am şi uitat de tine iubite al meu din
adâncuri să te strig
când felinarele se reaprind
mantia mea miroase insistent
a noapte
aud chiote de bucurie
triburile se veselesc încă un scalp
nu e prea mult dar sângele va curge

ca un șuvoi peste liniile amurgului
vor trece cavalerii meselor rotunde
şi lumea o să își scuture viermii
hrăniți de o rana
prea străină

spui prostii din lipsă de cuvinte
darling și o să speli trei nopți podelele și
străzile și luna poate și stelele mărunte
pe fiecare în parte asta o să faci cu
simbolurile tale
***

n-am să te strig
mi-e glasul dangăt spart de clopot
cu limba ruginităă n-aș mai avea curajul să-ți zic
du-te
sau stai sau du-te
și de aceea te sfătui chiar să te duci departe/fântânile de aur să te-adape
cheamă-ți și unicornii
să-ți apere veșmântul
în mine zace moartea/sau poate numai gândul
și glasul cerului de-aramă în pieptul tău
de sticlă mi s-a spart
când te-am strigat...
...prea tare am strigat
acum nu ai ce face
ia-mi cerul/ că poate el mi-e vistierul
ia-mi visele deșarte
pădurea/apa/zborul/iubirile-aromate
ia-mi și izvorul/norul
lasă-mi doar lacrima pe unde
înveșmântează-mi trupul
în foia cărților rotunde
aruncă-mă în focuri/ voi crede că sunt jocuri
pisează-mi cioburi de sticlă colorată
ca niște zile adormite-n talpă
tu cavaler cu cap de mi-no-taur
strivește-ți trupu-n malurile mării
și fă-te ce mi-ai fost, demult...
CENTaur

Pas in doi 03

JIMMY CLIFF - FOOLISH PRIDE - Reggae

joi, 19 aprilie 2012

groapa adâncă

doamne al tuturor luminilor
ascunse în semicercuri desenate
în țărână auzi-ne pe noi
cei rămași în firele de iarbă
cei cu aureole mâncate de vârcolaci albaștri
cei cu opt picioare de păianjen
adânciți în valuri de tânguiri
bâjbâind treptele de piatră
scârțâind din toate încheieturile
scuturându-ne de toate gândurile învechite
astupă-ne ochii cu urme calde
de cenușă
*

descântată cu tot felul de broaște
cusute la gură cu fire roșii mă
aplec mult peste marginile cerului
să-ți strălucesc groapa adâncă
hrănindu-mă neputincioasă cu sunetul
de clopot care ne cheamă din înalt
lăsându-se ușor
ușor asupra orașului
cu aripa de plumb
ca o purpură de stea

de-a v-ați ascunselea...

și se făcea că se înnopta
de-a binelea și el nu o mai cunoștea ba
o credea soare topit în locul acela jacob
locul acela efervescent unde cu
greu ajung oamenii
cum doamne se numea

se mai jucase odată cu el
de-a v-ați ascunselea îi
ieșise pe neașteptate de
sub pleoape ca să îi scuipe
mușuroaie de furnici aurii în
plămânii uscați într-o tăcere târzie îi
acoperea cu frunze să-l mai poată plânge

se înțelege că era vară
o vară luminoasă
vara aceea prea luminoasă când
se jucau pe afară copiii cu umbrele
până se întuneca cerul
când simți cum ți se desfac pânzele
una câte una și începi
să plutești
peste o lume de ceară

dar se înnopta a doua oară
numai ca el să
o mai poată numi soare cu
inima de stea efervescent în
gene umbrite de raze iluzorii/viorii

se auzea și se vedea cum
plesneau coconii peste zare
întinzându-și asupra-le
aripile uriașe

lacrima sau poate doar ploaia
suspina zdrobindu-le trupul de ferestre
amestecând sunetele sparte
cu o puzderie de umbre
peste clape

marți, 17 aprilie 2012

te chem

iubirile mele nerotunjite încă
șoapte sacre ascunse-n trup sălbatic
puncte de cenușă presărate la margine de scară
înfloresc în nopțile tale albe iubite și-mi sapă
în sânii aprope sferici urme adânci
copilării uitate
zdrențuite/adormite/ mâini aspre desfrunzite
sub clopotul de plumb pleoapa ta stângă îmi sugrumă
deșteptarea și mă întreabă cutremurată
de-acele flori ascunse-n inimă de munte
ce ai făcut cu ele
orbită de demult

ascultă
zilele acestea prea înalte care ne trec peste genunchii șubrezi
corole asfințite peste o noapte moartă
ține-mi în ochi
clipele sfărâmate de-acum
poți să mă trăiești
tu viață
fără legământ
am numele bolnav și
strig luminii
de dincolo de timp
te chem pe tine toamnă
sinucigașă mea mireasă-ndoliată
cu urmele tocite cu foi mototolite-n buzunare
cu poemele ciobite în ramure de cedru
te chem iubite/fulger de alabastru
acoperindu-mi cu ale tale buze
o parte din mormânt

femeia albastră

e noaptea ca un râu cu
malurile ridicate
un întuneric se trezește și
îmi presară
flori de ceară
femeia albastra aruncă
flăcări blestemând e
prea târziu iubite
nu pot să-ți fiu decât
un treacăt iluzoriu cu genele topite și tu mă
tragi în piept fără să-ți pese
fumezi prin mine același scrum
chemând obrazul să îmi împletească
sub coline umbra de nălucă solitară

e miezul nopții ca un râu
ies fantomaticii să șteargă
de nisipul zării tălpile-nspinate

îmi sângerează spatele
și trupul albastru mi se
scurge prea curând

dar mă adun necunoscutule de plumb
și-am să (re)nasc
și-am să-ți trăiesc
acolo unde înserarea nu
mă mai poate atinge am
să mă cațăr somnambulic
pe valul cel de foc
fără de mare

ai grijă emm

ai grijă emm
îmi place să te privesc
așa fără identitate
cum te arunci când
se desprind din ceață nourii
de pe blocurile murdare
scrise cu grafitti și cum
arunci cu ochi de pisică
peste geam dar
nu uita că
îmi aparții emm și
nu e numai vina ta că
mi-au crescut sub coastă
am să te ascund când ei or
întreba de tine eu am să
ridic doar mâna dreaptă spre
blocurile murdare și tu
ai să zbori emm
ai să zbori fără de aripi
anotimpul stelelor albastre
a și sosit iar cetățile de
gheață îmi (a)par nelocuite

It Does Not Die

It Does Not Die și ne înfloreau rodiile în
ferestrele pustiite de umbra livezilor fără de freamăt
treceau pașii tăi sticloși adăpostind nori cenușii peste
întinderea de ape „It Does Not Die”
țin pumnii strânși


să nu-mi pierd tâmplele
încărunțite de tăcere
par să îmi sfarme ochii
stinși ai călătorului pe
când mă ascund
tresar în ploi
de curcubeie aprinse-n
firele de iarbă
clădești un sanctuar
șoptit a
sunet
agățat de murmur/
picături de ritmuri
ni se ating în piept
nu știi?
e iarăși vremea stelelor
căzute pe zăpadă
„It Does Not Die”

miercuri, 11 aprilie 2012

ssssssssst!...

Ssssst!
Un sunet de șarpe
ne-adoarme simțirea,
Un susur de șoapte
Trezește pieirea.

E umbra ce-ndeasă
noiane de fum,
E ora tăcerii
pierdută pe drum...

E casa uitată
sub umbra de nuc,
Sunt umbrele pale
ce altele-aduc...

La masa tăcerii,
în Noaptea-nvierii,
Învie și valul,
căci moartă e marea
și mort e pescarul...

Pe zarea albastră
presar busuioc
și-l ud în tăcere
cu apă de foc...

îți cânt prin durere

cu fire de soc:

-Iubite!
Îți curge în vene
un sânge de aur...
Tezeu se mai luptă,
prin labirit,
cu alt minotaur...

Ariadne, cu zâmbet aprins,
destramă iar ghemul
cu firul neîntins,
din care, și astăzi,
păianjenul țese
voaletă de soare
pe față-ntristată
a două mirese...

Și lumea se stinge
în straturi de stele,
Și visul se leagă
de mâinile mele...

marți, 10 aprilie 2012

se aprindeau și se stingeau lăcrămioarele

pleca și se întorcea din rai
cu nădejdea că zilele ei
s-au și spălat în râuri
învolburate curățând rănile
deschise alerga desculț și
se cuibărea în culcușuri de
șarpe acoperindu-și solzii
care o zgârâiau

livada asta încă îi mustește
în ramuri și mugurii plesneau
în geam repetitiv

dezgolit de ierburi
șesul își întorcea
din drum florile cu
fața spre apus

oooo în clipe ca astea
ar fi putut să moară
a nuștiu câta oară dacă el
i-ar fi suspinat în rădăcini
dar ieșeau doar aburi
nori cenușii de aburi
calzi se ridicau ușor
din trupul alb/feciorelnic al zilei
și ea ar putea fi tot acolo
acolo prietene unde se sărută
diminețile pe gură apăsat cu
umerii goi ca în picturile lui rubens
desigur o poți găsi e... acolo
sprijinind anotimpurile înfierbântate
mai udă cu rouă din cupele
florilor trandafirii aceia negri
care i-au răsărit în sân
în noaptea ielelor nebune

știi?
se aprindeau și se stingeau
lăcrămioarele-n
iatacuri și noaptea
se strecura
așa pe furiș
în murmurul
apelor târzii

Protest Bucuresti Imnul Dreptatii Revolutia Romana Bogdan Curta

are cineva o inimă de dat?

omul ei de foc mânca
fluturi de hârtie mov
sidefați ochii lui străluceau/
soare cu pumnii rotunzi și
nu asta voia dar avea un măr
în loc de inimă din care gustau
zilnic dulceață copiii de nicăieri

știe cineva un cântec de
liniștit copiii care zac în umbre?

are cineva o inimă de dat?

omul de hârtie culegea umbre
pe o faleză pustie ca să le facă
un adăpost copiilor și îi hrănea cu fluturi
albi albaștri sidefați în acorduri
de violină noaptea dansa ca o nebună

nu există oameni de foc
nici adăposturi pentru fluturi
părea să strige raza ei de întuneric

rama se întuneca

rama se întuneca

(dez)rădăcinând o lume
tabloul era gata gata să
se prăbușească în fâșâi
de zare albastră țipătul cocorilor
vesteau o albă primăvară cerească
și
ne îndepărtam de maluri
înotând la dreapta și la stânga
căutam cu brațele amorțite marginea
coșmarului închis în noaptea polară
se tulburau ochii țesuți în
pânze mătăsoase în fire de vise
în fire de ierburi crude
crescute în ziduri ruinate
pustii și sufletul rupea lumina în două
tot o rupea bucată cu bucată hrănind
limba nesătulă a clopotului ce
a început să bată să bată
și nu mai ținea cont
de strigătul nopții
***
numai eu tac
tac și tac și te aud cu bați
cuie în fiecare taplă
pe când rama se întunecă/
blestem de apă tulburată

duminică, 8 aprilie 2012

trupul meu desprins/crăpat

„stropi-mă-vei cu isop
și mă voi albi”
psalmul 50 al lui David

glasul pământului strigă în
urme adormite răsar trupuri
zidite între inimi cu
forme de stea
dă-mi doamne pradă ochii mei
cu aripă de înger urechile
îmi vor vesti lauda TA
vâslind cu brațele arse ca
niște torțe în valuri de fum
am astupat aspră tăcerea
rostogolind-o în marea de
gânduri am (re)chemat urzeala
înțelepciunii/ înflorită sânzâiană/
amețitoare aromă orbită de
noapte când îngerul se răstignea
izbucneau ploi de lacrimi
în surâsuri de vară
curgeau mâinile mele înfășurate
în petale albe de cireșe amare
trilul de pasăre se întregea
acoperind pustietatea lumii
„că de-ai fi voit jertfă,
Ți-aș fi dat...”

trupul meu desprins/crăpat
din inima humii și
arderile de TOT

vineri, 6 aprilie 2012

haiku

liniște ninsă
foi de timp îngălbenit
ramuri în adânc

PARERILE DE RAU....mpg

în altă poartă

se sfărâmau pașii de sticlă
peste cărările dumbravei de argint
și-atunci am vrut să îți scriu
cel mai frumos poem din lume un
poem cu palmele deschise chiar dacă
noaptea își curgea răceala peste noi

lumea ar fi crezut că sunt nebună
stigmatizată ciudată doar nu degeaba
zâmbeam așa ironic eliberând prin colțul sufletului
herghelii zburdalnice de fluturi cu capete de taur

ucigătoareooo ar fi strigat umplându-mi buzunarele
cu pietre ascuțite aș fi surpris pădurile când dorm
o da aș fi putut să mor așa de formă
și-a doua ca și prima oară
ți-aș fi promis cel mai
frumos poem din lume
dăcă mi-ai fi deschis când am
bătut cu pumnii înroșiți
în poartă
în altă poartă

joi, 5 aprilie 2012

o mie și unu de gânduri

uneori îmbrac o cămașă din sânge
și mă trezesc la celălalt capăt
al visului numărătoarea începe
invers prin ochiul de sticlă
scuip beznă acoperind cerul cu
aripa dreaptă
acolo e locul central
acolo se descompune timpul
în căderi de îngeri
cu buze de toamnă
nici un univers nu
îmi mai cutremură pleoapa
lăcuste placide își așază
gâtul în ghilotină
curând nu va mai fi nimic
nici pietre funerare
nici fluturi de moarte
nici arome de ambre și
voi tuși aritmic ftizic
pe aceleași drumuri de țară
tinerețea nu mă va ocoli
***
în seara asta am să uit
ușa cerului deschisă
va fi iarăși toamnă
o toamnă igrasioasă cu
mormintele golite
***
de azi o să-mi îmbrac
(în miez de anotimpuri)
cămașa de sânge și
o să trag în mine
ca într-o supapă veche
o mie și unu de gânduri

peste livezile de fluturi

privește-i bine Lara
oamenii aceștia de hărtie
cu stele în talpă
au fost cândva păsări de jad
pluteau eteric pe deasupra
cetăților dărâmate înălțau zmeie
cu sforile de timp legau cerul
astupându-i și ultima rană

ascultă ploile de vară Lara
muzica aceasta aproape celestă
este de fapt un scâncet de vioară
alunecat în pargul serii
vântu-i culege obrazului și
ultima fărâmă de povară

așază-ți inima umbrită în piept
umbeltul acesta cu ochii cusuți
de ramuri ar putea să te ducă pe alte
valuri de fum umerii tăi fragezi
ar putea să se topească în râuri de
spume cu ape de închipuiri ai putea
lovi cranii și oase și crucile vii
în piept la tine s-ar putea trezi

privește ascultă așază-ți inima
peste lizevile de fluturi se scutură
praf milenar/stelar și greierii îți vor
culege din palme petale/frunze
pentru o nouă țară

miercuri, 4 aprilie 2012

CÂND EA A VORBIT


oamenii...
oamenii îmi spun că ea a murit
i se zăreau chiar
urmele de ceară peste
nisipul umed pescărușii treceau
scuturându-și aripile
ea nu mai știe să zboare
ploile...
ploile îi băteau
ca inima în tâmplă
ca umărul în toaca nelimpezită
și ea nu mai știa să asculte
cerul...
cerul îi cernea
fire de lumină
peste creștetul de munte
și ea nu mai putea urca
și oamenii și ploile și cerul
au amuțit când
EA A VORBIT...

statui zidite-n umbre

Editează
statui zidite-n piei

oamenii își (re)trăgeau
trupurile
de sub trotuare se simțeau
mirosuri de piatră arsă
ochii sculptau nuferi
pe buzele fecioarelor de fum
apăreu primăverile sihastre
om și albină pliau margini de stele
făcându-le să pălească
în fața soclurilor
fără de statui
surâsurile se strângeau ghem
ca niște dureri ascunse în coaste....acum
înghit înghit mă și minunez
îmi plac statuile zidite-n umbre

marți, 3 aprilie 2012

și mă așez așa...confortabil

bănuiesc domnule că e de bine
ce am să-ți spun și
mă așez așa confortabil în
tocul ușii cu degetele bătute-n cuie
sângerez privind mâinile tale aglomerate
mereu umplute cu fericire pentru că tu el ea ei ele
împart fericirea domnul meu eu doar privesc și
mă întreb când o să umblu și eu pe aceeași parte
sau când o să-mi împletesc pletele înnegrite cu
lumina sa dar deocamdată umblu și umblu și umblu lovesc luciul
apei cu o cazma ruginită ca să mai tulbur liniștile astea înecăcioase
ca niște umbre de himere înțepate în talpă îți spun că da am și găsit pacea ta
era aruncată la ghenă înt-o pungă galbenă din plastic bine legată la gură voiam doar să îți mai spun că mi-aș lua copiii ca să le găsesc un nou adăpost însă...
mereu există un însă care te sugrumă care îți taie elanul zborul acela cu o singură
aripă

cum spuneam : însă...programele astea non-guvernamentale non-profit parcă ar fi create ca să dea rateuri și eu voi rămâne în mijlocul drumului cu ghemul de câlți înfipt în gât

daaa de aceea am eu răni înflorite pe suflet și o altă
primăvară pe buze mi-a încolțit
uite uită-te bine
am încremenit cu brațele ridicate sub formă de cruce
semăn a zbor înfrânt nici nu mai ai ce îmi rupe
aripile
demult mi-au putrezit

bănuiesc eu că tu ești dintre aceia care știu ce
înseamnă să trăiești la margine de lume
un război permanent în sânge
oooo veșnicul meu război cu umbră
cu tundră cu vulturi fără de capete
cu gheare ruginite în plasa de sârmă

când nu pot să dorm îți ud umbra
cu lacrimi uscate domnule
ca să te bucuri de potopul
acesta risipit eu doar îl adun să îți
bandajez în el tristețile
pentru că
în dimineața asta
nici eu nu oi mai fi
de trezit
și cred că asta
e chiar bine
pentru că tu îți eliberezi
îndată mâinile umplute și
mă așezi pe marginea cerului
așa...confortabil ca să mă adulmece
cu nările nărăvașe de nălucă
stăpâna cerului și a lumii
dar cine-i stăpâna? întrebi tu numărând

luni, 2 aprilie 2012

când ai starea aceea

de a
te pierde în linii violacee
poți să rupi scânduri cu pumnul
și tot nu vei pieri
prietene moartea e un fum înecăcios
care îți intră pe sub piele când se
adună norii deasupra acoperământului tu
lasă ușa deschisă și așteaptă oricând pot trece cocorii
peste islazuri când miroase a fân cosit și tu poți să îți
desfaci larg nasturii de la gât și poți să te simți mai liber
oricum vrei sau nu vrei ploaia va ropoti astupându-ți strigătele și
vei crede prostește că veșnicia s-a topit în râuri de sânge

prietene...

e doar o părere o senzație de ușurare fiara tot te va pândi de
după câlții din furcă de după soba proaspăt văruită tu
vei fi acolo și ei cu siguranță nu
vor ști niciodată când și
de câte ori vei mai muri

de vorbă cu irma

știi irma uneori aș alerga peste tăciunii ăștia
aprinși amestecați cu multă mult
prea multă tămâie și nu aș simți durerile ascunse ghem
în piciorul mesei rotunde mult prea rotunde de parcă am clădi noi perfecțiunea din
zorii zilelor murdare și dacă tot ți-am vorbit în seara asta înflăcărată dacă tot te-am oprit lângă stâlpul cu chip de om luminat de farul nopții îmi poți spune și tu pentru cine cântă lebedele negre înainte de a muri întâi dată după o viață petrecută în muțenie

oooooo știu irma poveștile s-or depăna ca ghemul de hărtie dar e târziu mult prea târziu și buzele mele or amorți așteptând ploile solare îmi simt picioarele fierbinți și tăciunii se aprind din ce în ce mai mult pentru că știu povestea fetiței cu chibriturile și bunicile întotdeauna surâd vesele din înalturi întânzându-și mâinile umplute cu bucurii

dar ți-am mai zis o odată o să aștept aici cuminte cu mâinile la spate sprijinind zidul de cenușă până ce ochii lui de vultur se vor trezi că să îmi stingă flăcările ce mi s-au cuibărit în umărul de piatră

duminică, 1 aprilie 2012

toate vânturile din (răs)cruci

în seara asta m-am gândit la tine
ca la o țară a munților de hârtie cu fruntea luminată
te zăream când îmi lipeam insistent obrazul de geam
simțeam în umeri pâlpâirea tainică de insectă înaripată
și nu mai voiam să împart boabele de nebunie corbului care
îmi ciugulea din coaste

dar oare ce voiam

voiam să adun grămezile de liniști cu zâmbete de bucurii
ușor ironice cu sprânceana dreaptă mult ridicată într-o grădină roșie
zânele absurdului dezlipeau aripi de fluture și le țeseau haine
mult prea mici viu-colorate în pumni auzeam tânguiri
suspine
plânsete înfundate și
rugăminți simțeam chiar ploaia lor de lacrimi
în palmele mele răsfirate
dar zânele nebune nu s-au mai oprit
niciodată

***
în seara asta mă gândesc la tine
ca la o cetate asediată și
valul de nisip
îmi acoperă spinarea
aducându-mi toate vânturile
din (răs)cruce

Simbioză

Îmi va fi dor de tine pân` la stele, Prietene al meu nocturn, Las ție moștenire cântecele mele Pe care-aș fi putu...