vineri, 19 august 2011

Copilul Statului

Despre Mircea se vorbea în şoaptă.
Era copilul din flori al Floarei, sora cea mică a tatei.
 Bunica era o femeie cu frica lui Dumnezeu,o  femeie de o decenţă exemplară pentru oamenii satului şi povestea Floarei aproape o uscase de pe picioare. Dar strângea din dinţi,  vorbea în şoaptă şi repeta mereu cu degetul apăsat pe buze: ,,sssssst! să nu ştie nimeni casa noastră,,.
Însă casa le-a ştiut-o toată lumea şi mai ales Miliţia, pentru că Floarea nu s-a liniştit şi a mai rămas o dată gravidă. Ca să nu facă de ruşine familia, a hotărât să se ducă singură la Chioara, un fel de moaşă ad-hock a satului care scotea fetusul din burta fetelor folosind fusul.
Aşa a murit sora tatălui meu, pe care am cunoscut-o o singură dată, când a venit pe la noi şi ne-a făcut nişte plăcinte cu bostan alb atât de gustoase, încât parcă ni se topeau în gură.
Nu era frumoasă, Floarea, doar avea un farmec aparte. Vorbea frumos şi avea o distincţie în purtări care o ridica deasupra femeilor satului.
Acum însă era vorba despre Mircea, băiatul fără de tată care crescuse sălbatic şi îi făcea zilele amare bunicii.
Fraţii tatălui meu s-au gândit să o scape de povară şi să îl ducă la cămin, la Truşeşti:
-S-or decurca cei de acolo cu dânsu, zicea moş Vasile, fratele mijlociu al tatei, dar nici să o omoare pe mama nu o să-l lăsăm, bădiţă. Eu aşa am hotărât.
Şi aşa s-a şi făcut, deşi tata suferea şi tare ar fi vrut să îl aducă la noi, că:
-Unde cresc ăştia patru, o creşte şi el, Lenţă, îi zicea el mamei.
Însă mama nu era de înduplecat. Ştia ea ce ştia,pentru că bunica îi povestise multe despre metehnele lui Mircea.
Tata era din ce în ce mai bolnav şi mereu aducea vorba asta. De aici începeau nesfârşitele lor certuri.
Într-o zi de august,pe când mă jucam liniştită în livadă, căţărându-mă prin copaci, verişorul nostru, Vasilică, băiatul lui moş Vasile, a apărut cu Mircea la poartă, chipurile în vizită.
Când să plece, i-a zis tatei că moş Vasile a spus să îl mai lase şi la noi, că doar e şi al nostru.
Pe moment toţi am rămas blocaţi pentru că Mircea era negru, avea figură de vietate sălbatică şi ochii i se învârteau răutăcioşi parcă spre a găsi pe cineva cu care să se bulucească prin drum.
Bineînţeles că în mine a găsit ,,duşmanul cel mai îndârjit,,.
Fără să mă audă tata îl făceam ţigan şi îl acuzam că din cauza lui a murit bunica. Pentru asta luam pumni în spate şi când nu mă aşteptam îmi punea piedici, de îmi zdreleam, zi de zi, genunchii.
Când s-a făcut vremea de şcoală, tata l-a dus la cămin, ba a mai vorbit şi cu directorul să aibă grijă de el,
Atât de bine a avut grijă directorul căminului, încât tata nici nu ajunsese acasă şi Mircea i-o luase înainte, pe jos, pe de-a-dreptul, peste dealuri, se întorsese la noi acasă.
Tata a luat-o de la capăt, şi  l-a mai dus o dată.
Şi încă o dată, încât sănătatea lui se şubrezea tot mai mult, văzând ce pacoste le dăduse Dumnezeu în familie.
Nu după mult timp tata a murit,
De Mircea nu am mai scăpat niciodată, în nici una dintre vacanţele noastre.
Deja ne obişnuiserăm cu el. Îi spunea mamei ,,mamaia,, şi cu noi vorbea de sus, poreclindu-ne pe fiecare în parte. Era ca o pecingine care se extindea tot mai mult, vară după vară.
Ne lovea pe toţi şi dacă voiam să îl atingem ne ameninţa, strigându-ne:
-Treaba voastră, dacă vreţi să vă ia Miliţia, trageţi!!! Şi ridica mâinile sus de parcă se preda pentru o secundă.
-Eu sunt copilul Statului!! Ce, voi nu aţi ştiut??? Mama mea e Republica Socialistă România şi tatăl meu e Partidul Comunist Român!!
Noi rămâneam prostiţi cu pumnul atârnând în aer, ne gândeam cum e posibil. Cine era? Un mic diavol pe care cineva ni-l deşertase la poartă?
O dată nu mai ştiu cine l-a lovit şi s-a aşezat lungit deasupra gropii din lutărie prefăcându-se că moare.
Apoi, ne-a privit pe toţi copiii din sat, adunaţi împrejurul lui ca în jurul unui urs şi a şoptit:
-Dooorină, Ioaaane...mergeţi acasă şi căutaţi în sticla pentru şobolani, să vedeţi dacă mai este ceva...
Noi am început a alerga care încotro, înspăimântaţi şi ne-am izbit de pieptul  fratelui meu mai mare, care era un băiat calculat şi care nu intra niciodată în conflict cu Mircea pentru că îi ignora, neconsiderând a fi nevoie să îi acorde vreo atenţie.
-Vaaaaiiii!!! strigam noi în cor, începând a tremura şi a plânge. S-o otrăvit Mircea!!
El, liniştit, mergând uşor ne întreabă unde-i.
-La lutarie, pe marginea gropii!!!
-Lasă că învie el acum, ne spune zâmbind.
Şi noi aşteptam cu sufletul la gură, speriaţi că am omorât ,,Copilul Statului,,.
Fratele meu a luat un mănunchi de urzică vie şi când a început a-l plesni, Mircea a sărit ca muşcat de şarpe, nu înainte de a ne trage o altă sperietură, strigând:
-La înecătoare!!!!
Striga şi alerga spre iaz.
Ştiam că se temea de apă şi nu intra nici până la genunchi, dar tot ne era frică.
-Lăsaţi-l că se linişteşte el...Şi ce staţi aicea cu gurile căscate. Hai, la casele voastre!
Îl admiram şi eram mândră că e fratele meu, că e altfel, că nu se amestecă niciodată în certuri.
Dar aceast fel al lui de ,,a fi mai aparte,, mai târziu i s-a întors împotrivă şi l-a pierdut.
Despre Mircea ştiu că a vândut casa bunicilor, nu l-am oprit, deşi era şi casa mea.
Acum am auzit că trăieşte, undeva, pe stăzile oraşelor.
L-am considerat ca fiindu-mi un alt frate, sălbatic, zbuciumat, neîmblânzit.
Uneori ne şi înţelegeam. Ne ajuta la treburi, ne povestea despre viaţa dură din cămin.
Dar după o clipă de acalmie şi de linişte sufletească,  revenea la vechile lui metehne, poreclindu-ne şi înstrâmbându-ne, pe fiecare în parte.
Eu eram Oiciuleasă cea nebună, cu cărţile, pentru că semănam la obiceiuri cu o mătuşă de-a tatei, mai ciudată care citea de dimineaţă până seara Biblia, fără a mai face şi alte treburi. Şi ca să se simtă şi mai bine, mă strâmba punăndu-şi palmele spre ochi, în formă de carte şi prefăcându-se mereu că citeşte.
Atunci începeam a plânge şi a-i spune mamei să îl ducă. Mama încerca a ne domoli:
-Unde să-l duc? Nu vedeţi că e şi el asuprit? Ce credeţi că acolo îi e tare bine, dacă vine mereu aicea?
Mircea, parcă spre a-mi face şi mai mult în ciudă, o zorea pe mama:
-Mamaie, haide, că avem treburi...Eu fac trebă, nu-s ca aceia care stau ca Oiciuleasa, cu cartea în mână. De unde mâncare, dacă nu muncim?
Şi pe deasupra cerului parcă mai pluteşte şi acum semnul acela al lui, de întârziată întrebare...

Niciun comentariu:

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...