joi, 25 august 2011

templul luminii


în templul luminii nu era frig,
femeia își ascundea ochii înroșiți
sub voaleta cenușie și suspina surd.

trăia un deja vu cutremurător
pe insula frământărilor nu era soare.

templul se umplea de clopote reci.
sunete metalice tăiau zarea.

de dincolo,
în pasul sfârșitului de veac,
se apropia fantomatic
închipuit în pasăre
copilul cu șoapta valului pe buze.

ca într-un ritual stravechi i-a ridicat voalul cernit
a privit în ea ca într-un mormânt
străpuns de o lumina sepulcrală
i-a șoptit cu masca ridicată:
-acum să plângi...să plângi pentru că
cerul se deschide
și or s-alunece în tine primăveri
iar somnul o să-și spele fața cu lacrimi împrumutate poți
să plângi...

poate doar țipetele triste de pescăruși fugari
au declanșat în ea potopul
și-a plâns
coborând în trup, treaptă cu treaptă, ca
într-o catedrală

scufundată
ieși după o vreme mai tristă
cu flori de gheață
înflorite pe sub tâmple.

gândea că... a crescut și că acum l-ar recunoaște
după veșmintele de șoim
striga
striga
când deodată a răpus-o setea,
dar a băut lumină
pășind solemnă peste ape
cu ochii larg deschiși,
cu buzele întredeschise
a înserare.

...........................
-pescarii, doar
pe ei îi mai aud
cum își întind cu nepăsare mrejele,
dar dacă aud și dangătul de clopot,
am să mă găsesc/ templu scufundat
în mare
de oameni
de gânduri
de amintiri...
..............................

2 comentarii:

MANOLIU spunea...

frumos prozopoemul!
:) am lasat un semn! Manoliu.

misionara spunea...

multumesc mult

Tot întrebându-mă

Înfiptă într-o nerăbdare de demult aștept cu tălpile de foc- e ca şi cum aș avea un bandaj în jurul capului amor...